Nicio istorie a exilului românesc democratic nu poate fi imaginată în absenţa unei referiri la poziţia canonică pe care o deţine, în economia ei, profilul lui Vlad Georgescu. În aceeaşi măsură ca şi Noël Bernard, Vlad Georgescu a ilustrat, ca director al secţiei române a Radio Europa Liberă, idealul unei patrii din care tirania şi delaţiunea să fie absente.
În cazul său, ca şi al Monicăi Lovinescu sau al lui Virgil Ierunca, expatrierea nu a însemnat decât ocazia de a proiecta imaginea unei Românii exemplare, din unghi etic şi intelectual. Conştiinţa naţiunilor captive îşi avea, în vocea lui Vlad Georgescu, o expresie clasică. Căci în puţine ocazii critica regimului Ceauşescu a fost mai articulată şi precis-chirurgicală în observaţiile ei: la temelia acestei filipice se afla încrederea intelectualului în capacitatea adevărului, odată rostit, de a elibera o comunitate din ţesătura de complicităţi a dictaturii.
În definitiv, atunci când se va explora genealogia discursului anticomunist liberal de după 1989, reflecţia lui Vlad Georgescu va fi indicată ca un punct de plecare obligatoriu. În moderaţia intransigentă cu care a rezistat mistificării, Vlad Georgescu a modelat un tip de conduită definită prin fidelitatea faţă de pedagogia libertăţii.
Pe acest fundal al istoriei ideilor, continuitatea dintre Vlad Georgescu şi Vladimir Tismăneanu ţine de supravieţuirea unui ethos. În contra atracţiei angajării înşelătoare, Vlad Georgescu reactivează un instinct paşoptist al patriotismului luminat. Atunci când patria încetează să mai fie liberă, misiunea exilatului devine aceea de a gândi viitorul. Datoria de memorie şi de rezistenţă este cărămida pe care se ridică România însăşi. Sacrificiul capătă un sens, din unghiul duratei lungi.
Un maiorescianism postbelic
Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români, 19441977*, volum reeditat de Editura Hu
