Oricine a studiat istoria Războiului Rece ştie că NATO a simbolizat (şi a întruchipat cât se poate de concret) voinţa Occidentului de a rezista expansiunii sovietice. Mai mult, spre a relua titlul unei cărţi scrise de marele istoric Richard Pipes, filozofia NATO s-a bazat pe ideea că survival is not enough. NATO s-a născut în timpul Administraţiei Harry Truman, când Statele Unite se aflau în directă confruntare cu tot mai impertinentul imperialism stalinist. Se uită, uneori, faptul că doctrina Truman a fost formulată în perioada Războiului Civil din Grecia de un preşedinte democrat de pe poziţiile liberalismului anticomunist.
De la înfiinţarea sa, Alianţa a fost ţinta unor atacuri furibunde din partea propagandei dirijate de Kremlin şi susţinută de intelighenţia de stânga din Vest, autoîmbătată cu sloganurile cominformiste ale luptei pentru pace. De altfel, organul Biroului Informativ al partidelor comuniste şi muncitoreşti (Cominform) purta, în chip orwellian, numele, născocit chiar de Stalin, Pentru pace trainică, pentru democraţie populară.
Iată că le cadavre bouge encore: diverse grupuscule radical-stângiste încearcă să conteste, prin demonstraţii gălăgioase, necesitatea existenţei NATO. Neostalinişti, anarhişti, troţkişti, postmaoişti, militanţi ai mişcărilor din 68, ajunşi la vârsta pensionării, naţionalişti xenofobi, antiglobalişti, fani ai lui Chomsky, Negri ori Badiou şi alţi cruciaţi ai tuturor cauzelor pierdute strâng rândurile în această jalnică ofensivă.
La începutul anilor 90, preşedintele de atunci al Republicii Cehe, scriitorul disident Vaclav Havel, a publicat în trimestrialul Foreign Affairs un articol în care numea NATO o alianţă civilizaţională.
Obiectivele NATO s-au diversificat după colapsul Blocului Sovietic, în condiţiile războaielor de secesiune din fosta Iugoslavie şi ale atacurilor teroriste împotriva democraţ
