Ca autor de literatură, Doina Ruşti înclină spre zbenguieli baroce, egal tentată însă de clarificări în zona istoriei recente. Cu acest bagaj, şi-a făcut loc în doar câţiva ani alături de doi prozatori cu bibliografie voluminoasă Dan Stanca şi Radu Aldulescu. Împarte cu ei frigul de siberie orwelliană al prezentului. Mai puţin rafinată în scriitură decât primul, dar la fel de îmbibată de subtexte şi referinţe culturale, cu un auz literar la fel de frapant precum cel de-al doilea, ea are în orice caz şansa de a fi mai puţin redundantă decât amândoi.
De la debutul în proză în 2004 cu Omuleţul roşu, cuvântul cel mai des întrebuinţat în legătură cu romanele ei este vigoare. Cu fiecare nouă carte (au mai fost Zogru, în 2007, Fantoma din moară, în 2008, iar acum Lizoanca la 11 ani*), s-a putut vedea şi o combinaţie specială de laitmotive şi versatilitate ficţională, lăsând invariabil rest sub forma unui personaj (feminin) caracteristic, mereu în poziţie de apărare, cu toţi ţepii scoşi, adaptat să reziste uzurii unei lupte de gherilă cu viaţa, nu neapărat de pe poziţii de învingător. Un nod rău întrerupe toate aceste destine la vârsta de 11 ani, iar ruptura revine obsedant şi în mărturisirile scriitoarei, câte sunt prin interviuri, legat de moartea prematură a tatălui în împrejurări confuze.
Proza Doinei Ruşti e astfel hrănită de o revoltă iniţială, de pornirea de a da cărţile pe faţă cu viaţa. Şi Laura Iosa din Omuleţul roşu, şi Adela Nicolescu din Fantoma din moară, dar mai ales Lizoanca, fata din ultimul roman, au poliţe serioase de plătit. Desluşirile se fac în regii complicate, de o mare inventivitate, ca şi cum lectura culturală a unei traume ar descărca mai bine sensurile.
De departe cea mai elaborată, ficţiunea istorică şi magică din Zogru rămâne totuşi şi cea mai senină. La polul opus se află rechizitoriul crunt din Fantoma din moară, unde p
