La începutul anilor '90, România postceauşistă încerca să îşi refacă legăturile pe piaţa financiară internaţională, în condiţiile în care vechiul regim o lăsase fără datorii externe şi cu o economie puternic capitalizată, dar lipsită de lichidităţi, învechită tehnologic şi construită în afara logicii de piaţă.
Un împrumut stand-by convenit cu FMI la o valoare relativ modestă avea mai ales rolul unei garanţii date programului de reformă al Guverului român, mărind spaţiul de manevră a României în negocierile cu creditorii privaţi şi încurajând investiţiile străine.
Urgenţelor româneşti FMI le-a răspuns cu greutate atât sub aspectul vitezei de reacţie, cât şi al sumei disponibilizate. Bucureştiului i s-a spus atunci cu cinism că lipsa datoriei externe este mai degrabă un dezavantaj decât un atu, întrucât nimeni nu are mai mare grijă de un debitor decât creditorii săi. Lipsită de creditori România trebuia să se descurce singură.
Cu aproape două decenii mai târziu, situaţia pare inversată. FMI insistă ca România să primească urgent un mare împrumut de care aceasta spune că nu are nevoie (sic!).
O campanie mediatică mincinoasă anunţase, în prealabil, că statul român este în pragul falimentului, societăţile de specialitate, profitând de vidul de reglementare internaţională, reduceau cotaţiile României, iar leul era ţinta unor atacuri speculative. în condiţiile în care criza financiară globală dusese deja la contractarea creditului, aceste manevre scumpeau şi mai mult împrumuturile externe, reducând totodată entuziasmul investitorilor.
Deşi solide financiar şi având piaţă de desfacere, societăţile româneşti începeau să gâfâie pe piaţa de capital.
Adevărul crud este că în ultimele luni România, membră a UE şi a NATO, s-a aflat singură într-un război economic pe care l-a încheiat prin capitulare. Scris
