Vai nouă! Se apropia Paştele şi alergam ca năucii după una-alta ca să ne facem mesele îmbelşugate în necazul unora. Cu o vecină şi o colegă de serviciu, am făcut o gaşcă şi am plecat la vânat de ouă, în primul rând şi de miel, în al doilea rând.
Marea problemă erau ouăle pentru că se dădeau la raţie, 10 bucăţi de persoană pe lună. Da, dacă prindeai! Adică le puteai cumpăra dacă te nimereai acasă atunci când se dădeau ouă la magazin. Pentru asta unele familii îşi dresaseră copiii şi bătrânii să rămână în poziţie de luptă în faţa magazinelor, astfel încât reuşeau să obţină în fiecare lună nepreţuitele ouă. Eu, nu! N-aveam timp şi copiii erau la şcoală aproape toată ziua. Deci, strategia mea are atacul prin surprindere şi cointeresarea vânzătoarelor (nu e frumos să spui "mituirea"!).
Şi, uite aşa, din magazin în magazin, am ajuns până la pieţişoara din faţa Spitalului nr. 9, unde am picat exact în momentul în care se aduceau nepreţuitele ouă care se vindeau "la liber", adică nu pe raţie! Un camion plin! Cofraje cu ouă până la nivelul de sus al obloanelor! Parchează cu spatele, ca să fie mai uşor descărcate, în uşa magazinului şi, oblonul se lăsă în jos arătându-ne minunatele ouă, nouă, circa 100 de persoane, care pretindeau că au fost primele la coadă.
Vânzătorul şi încă doi bărbaţi, aleşi de el din rândul cumpărătorilor, ca voluntari la descărcat, s-au pus pe treabă şi cu grabă vârau în magazin, de-alungul a doi pereţi, câte un vraf de cofraje. Curând îşi făcu apariţia şi o duduie, care, după cunoştinţele unora, era soţia vânzătorului. Aceasta, împreună cu alte două dudui, cu proveninenţă necunoscută, începură a căra cofrage, aranjându-le în turnuri, pe tejgheaua la care avea să se vândă marfa. Organizare bună, gândeau unii care aşteptau încrezători.
Când marfa se descărcase cam pe la jumătatea camionului, un murm
