Aşa era supranumită Întreprinderea de Transport Bucureşti (ITB) în anii ’80, din pricina condiţiilor înfiorătoare în care îşi ducea pasagerii. La un moment dat existau chiar şi angajaţi ai ITB-ului care împingeau lumea în mijloacele de transport în comun, ca să se închidă uşile, să nu mai cadă lumea de pe scări. Aglomeraţie de nedescris în interior, oameni ciorchine pe scară, accidente mortale cu persoane căzute de pe scară, vehicule fără căldură iarna, fără aerisire vara, furturi, haine rupte, frustrări, nemulţumiri.

În mod cert, Întreprinderea de Transport Bucureşti (ITB) a fost unul dintre cele mai înjurate servicii în perioada comunistă. Înjurai transportul în comun, dar îl foloseai. Că n-aveai ce face. Erai dependent de autobuze, tramvaie şi troleibuze, într-o perioadă în care fie n-aveai maşină, că nu-ţi permiteai, fie n-o puteai folosi prea des, că nu era benzină.

„Maşina personală o foloseai pentru concediu, pentru dus pe tanti Florica la spital, pentru dus soacra la gară, pentru cazuri de strictă urgenţă. Pentru dus la serviciu, n-aveai altă soluţie decât transportul în comun”, punctează Călin-Bogdan Ştefănescu, şef al Dispeceratului de Circulaţie al ITB-ului în anii ’80.

Care-şi aminteşte şi că românii începuseră să facă haz de necaz pe tema asta: „ITB nu mai era Întreprinderea de Transport Bucureşti, era «Întreprinderea de torturat bucureşteni», că erau condiţii de nedescris”. Şi-şi mai aminteşte că avea un coleg în Dispeceratul de Circulaţie, şef de tură, care, atunci când se rădea dimineaţa, se înjura singur în oglindă, „să fie primul, să nu i-o ia altul înainte”.

Prins în autobuzul comunismului

Dincolo de glume, situaţia era critică. „Eram storcoşiţi acolo. Câte haine am rupt eu în mijloacele de transport nu mai spun”, îşi aminteşte Dana Stoica, profesoară. Şi trece în revistă, apro