„Instanţa apreciază că nu este de conceput, într-o societate democratică cu reguli de conduită şi convieţuire clară, chiar dacă s-ar proba în mod cert că victimele – Tinel Nicolae, Constantin Stan şi Ştefan Mărgean – sunt autorii furtului autoturismului lui Gigi Becali, să se recurgă la Ťproceduri judiciare paraleleť care nu au nicio legătură cu ordinea şi statul de drept, ci intră în sfera ilicitului penal.“

Această sentinţă a Judecătoriei Sectorului 1 şi care sper că nu va fi fost revocată de Tribunalul Municipal l-a condamnat pe Gigi Becali la cercetarea penală cu privare de libertate. Vorbele sunt clare, pline de firesc şi nu lasă loc de îndoială. Se mai adaugă şi că Gigi Becali e considerat de mulţi un model şi că constituirea de „proceduri judiciare paralele“ care sfidează legea este cu atât mai gravă. Şi atunci, care e problema?

Problema e că, timp de trei zile, de la arestarea, săptămâna trecută, a lui Becali, am fost supuşi unui bombardament mediatic obsesiv şi pervers care urmărea să demonstreze următoarele două teze principale:

– arestarea lui Becali e un paravan, o fumigenă. Becali e o victimă inocentă sau cvasiinocentă, dacă nu chiar un erou;

– cel care a orchestrat totul din umbră e Traian Băsescu, care dorea să abată astfel atenţia publicului de la afacerile imobiliare necurate ale familiei sale.

Ştiam că presa (o parte a ei) e ticăloasă şi vândută. Dar rareori am văzut atâta rea-credinţă pusă în slujba unui scop politic derizoriu – lovirea lui Băsescu a mia oară, atunci când miza procesului este statul de drept. Câte aberaţii n-am auzit, câtă nesimţire, câtă iresponsabilitate!

Unii l-au lăudat direct pe Becali, afirmând că e un „om credincios“. Alţii – că e un om „care a reuşit în viaţă“. Televiziunile au difuzat fără reacţie SMS-uri şi apeluri în care diverşi cetăţeni, aleşi pe sprânceană, asigurau că, în caz că li