La 18 ani fără o zi a coborât prima dată în pământ. „Mă uitam pe gaura de la colivie - aşa-i ziceam liftului ăluia care ne cobora - până nu mai vedeam lumina“, povesteşte dascălul Bălănescu. Comuniştii l-au lăsat să facă liceul la seral şi să se înscrie la facultate. „Am mâncat cartea să mă văd student. În viaţă, dacă nu ştii ce vrei, trăieşti de pomană. Ştiţi ce-nseamnă să ieşi joi din mină şi luni să fii în sala de curs?“.
O curte înverzită, în capătul căreia se ridică o casă simplă, cu nivel. Ştefan Bălănescu, absolventul de Filologie, a lucrat la ea, singur, vreme de un an şi o zi. „E o casă făcută de un om. La propriu. Am zidit-o fără echipă. Dar când am terminat, la câteva zile, mi s-a scos fierea de cât efort depusesem“, îşi aminteşte profesorul de limba română, acum pensionar. Viaţa sa pare un scenariu de film dramatic, cu un debut de coşmar. „Eu sunt fiu de trădător de neam şi de ţară, de duşman al cuceririlor revoluţionare ale clasei muncitoare. Tata era considerat duşman al poporului, iar eu - fiu de chiabur. Chiaburii erau oamenii de frunte ai satelor, oamenii care făceau din noapte zi pentru a-şi face un rost. Tata n-avea decât 20 de hectare de pământ şi îşi făcuse şi o prăvălie. Când a început colectivizarea, n-a vrut să intre de bunăvoie. N-a înţeles mersul istoriei şi s-a pus de-a latul. Oricum, întovărăşirile şi colectivizările s-au făcut, la început, cu cei care n-aveau nimic. Se culca omu’ seara liniştit în pat şi se pomenea scris pe gard cu păcură: chiabur. Şi cu cinci, şase gură-cască pe la poartă, care strigau: «Cu chiaburi şi cu ciocoi, hai la lada de gunoi!» Aşa a debutat. Apoi, toate relele ce se-ntâmplau în ţară erau puse pe seama lor, să-i distrugă ca putere economică, socială“, povesteşte dascălul, rezemat de scaunul pe care l-a meşterit singur.
Colecţiile şi nebuniile unei vieţi
De altfel, multe dintre obi