Istoria s-a terminat acum vreo douăzeci de ani, ne-a spus filosoful Francis Fukuyama.

Odată cu acel „adio!” colectiv pe care l-a spus Europa de Est comunismului, restul lumii îşi lua la revedere de la o eră în care egoismul politic, cinic definit, primase peste cauze mai nobile - o eră în care dictatori erau sprijiniţi pentru că erau „ticăloşii noştri”, nu ai lor. Am aflat de atunci că nu a fost să fie aşa. De la un colţ al planetei la celălalt, vedem zilnic multiple feluri în care egoismul interesului naţional încă primează peste nobile idealuri multilaterale – fie că e vorba despre criza umanitară din Darfur sau Congo sau despre soarta unor balene pe care Islanda sau Japonia insistă să le omoare în ciuda condamnărilor venite din restul lumii.

De cele mai multe ori, avem lucruri mai importante de făcut decât să fim atenţi la cauze care nu ne afectează imediat şi simţitor. Cu alte cuvinte, istoria e departe de a se termina. Odată cu criza economică, istoria are însă o şansă de a se termina – dacă e să reciclăm metafora lui Fukuyama. Natura acestei crize impune un efort internaţional fără precedent, în interesul unui bine colectiv care trebuie să primeze în faţa oricărui interes naţional îngust. Pentru a înţelege magnitudinea crizei, nu trebuie să privim decât un număr restrâns de indicatori: volumul comerţului internaţional scade cu viteza cea mai mare de la al Doilea Război Mondial încoace.

Fluxurile de capital privat au înţepenit, de frica necunoscutului – lucru pe care îl resimte până şi România. Potrivit Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD), citată de revista „The Economist”, PIB-ul mondial va trece printr-o contracţie de 2,7 la sută în acest an, în timp ce ţările membre ale aceleiaşi organizaţii se pot aştepta la contracţii de peste 4 la sută – nivelul cel mai ridicat al unei astfel de contracţii econ