În toată tragicomedia care s-a jucat în aceste zile la televizor există, cred, şi un personaj eroic.

O obscură judecătoare de sector, Nicoleta Cristuş, cu un salariu modest, a îndrăznit să-l trimită în arest pe miliardarul Becali. O femeie singură, divorţată, cu copii de crescut. Un nimeni în faţa armatei care s-a mobilizat pentru a-l apăra pe „latifundiarul din Pipera”. Câţi dintre noi ar fi gândit: de ce să-ţi ridici în cap un tip bogat şi puternic precum finanţatorul Stelei? De ce să te temi că vreunul dintre amărâţii miluiţi de Becali cu un teanc de euroi poate veni oricând să-ţi dea în cap?

Majoritatea dintre noi şi-ar fi spus: azi îl fac scăpat pe Becali, mâine omul o să fie liber şi o să aibă grijă şi de mine. Ar fi fost o consolare dacă publicul ar fi ţinut, aşa cum se întâmplă de obicei, cu cel slab. Presa din România joacă însă în echipa mogulilor. Judecătoarea Cristuş a ajuns bătaia de joc a ziariştilor, în timp ce Becali a fost înălţat la rangul de erou-martir. „Să mori de râs în chinuri”, scrie Cristian Tudor Popescu despre motivaţia dată în decizia de arestare a finanţatorului Stelei.

Printre altele, Popescu îi reproşează judecătoarei că emite „judecăţi eticologice”. Dar nu era de greu să te uiţi, măcar 30 de minute, pe deciziile Curţii Supreme de Justiţie a Statelor Unite şi să observi că şi acestea sunt pline de ceea ce editorialistul de la „Gândul” numeşte „judecăţi eticologice”. „Valorile pe care le învăţăm în şcoală le păstrăm întreaga viaţă”, scrie, poetic, unul dintre judecătorii americani care s-au opus dreptului profesorilor de a percheziţiona genţile elevilor. De ce să-i luăm atunci unui magistrat român liberatea de a scrie – foarte prudent, dealtfel – că „Becali este o persoană recunoscută în unele medii ca formator de opinie”?

Pentru că ne-a enervat pe toţi – „formatori de opinie”, moguli,