Rusia nu o mai vrea, Europa nu are nevoie de bolnavi, iar Romania nu a stiut niciodata cum sa o ajute cu adevarat. Nici acum nu o face, din precautie, de frica, din cauza prejudecatilor. Liderii de la Bucuresti sunt speriati de steagurile romanesti care flutura pe cladirile oficiale de la Chisinau, se tem de sloganurile unioniste, sunt inspaimantati de noua ideologie proclamata de tinerii revoltati. Romania nu stie ce sa faca in asa fel incat nici sa nu se asocieze cu protestele anticomuniste, dar nici sa nu se disocieze radical de ele. Pentru cei care contesta regimul Voronin, Romania este drumul spre Uniunea Europeana, spre democratie, spre prosperitate. Dupa 2007, cand Romania a devenit membru deplin al clubului european, puterea de la Chisinau a renuntat aproape brusc la discursurile despre "eurointegrare", tocmai pentru a evita legaturile cu Romania, pentru a-i indeparta pe oameni de usa care ar putea sa-i scape de comunism si de saracie.
Politicienii si diplomatii romani nu au reusit sa foloseasca eficient nici parghiile europene, nici pe cele ale axei Bucuresti-Washington pentru a slabi statul autoritar condus de Voronin si pentru a-l constrange sa elibereze presa de sub cizma politica, sa schimbe legile, sa combata coruptia. Violentele de la Chisinau sunt aruncate de oficialii moldoveni in spatele Romaniei, in vreme ce diplomatii de peste Prut lucreaza intens pentru a-si transmite propriile mesaje atat spre Est, cat si spre Vest. Romania adopta cuminte tonul european, dar este nevoita sa faca cel putin cativa pasi in fata corului UE, cu atat mai mult cu cat Traian Basescu a marturisit in 2006 ca "Romania a oferit Republicii Moldova, sefului statului moldovean, si varianta de a intra o data cu noi in UE". Cu alte cuvinte, singura strategie serioasa la care au lucrat specialistii autohtoni urmarea un deziderat unionist.
Inaintea l
