Despre ce vorbeşte poezia din sunete şi de ce este ea poezie? Sound poetry este „poezia din sunete“… pentru că acesta este conţinutul ei formal: sunete produse de corpul uman, sunete prelucrate electronic, sunete produse de obiecte, mişcări, animale, fragmente de limbaj deconstruit sau pur şi simplu voce. La nivelul conţinutului ideatic, sînt abordate aceleaşi „teme“ ale literaturii „tradiţionale“: lupta dintre bine şi rău, teama de moarte, resemnarea, dragostea, relaţiile interumane, alienarea, agresivitatea mediului tehnologizat, manipularea mass-media, supravieţuirea, inocenţa, dificultatea alegerii, credinţa şi încrederea, liniştea sufletească, speranţa etc. Multe dintre poeziile din sunete fac aluzii la chestiuni curente, politice sau sociale, sînt ironice, stranii, transmit o tensiune gradată prin structura lor sonoră, pe care puţine texte poetice reuşesc să o transmită (sau pe care, pur şi simplu, n-ar putea să o transmită decît aşa!). Dacă, la primul contact cu o astfel de poezie, ţi se pare că este vorba despre un simplu experiment formal – căutarea unui limbaj alternativ şi asumarea totală a non-sensului (în „sensul“ de „non-semantic“) –, despre o poezie „simpatică“ şi „interesantă“, pe măsură ce asculţi poeziile din sunete (avînd, în medie, o durată de 3-4 minute, dar cu exemple de cîteva secunde, pînă la poeziile lui Henri Chopin, de zeci de minute), reuşeşti să înţelegi că ele vorbesc despre ceva anume, că autorii lor au reuşit nu numai o eludare a limbajului „alfabetizat“, ci şi o reinserţie semantică de o bogăţie şi o inventivitate uimitoare. Definiţii şi definiri – de definitivat! Poezia din sunete este – potrivit definiţiei din Wikipedia – o formă de compoziţie literară sau muzicală, în care sînt accentuate aspectele fonetice ale discursului, în detrimentul valorilor convenţionale de semantică sau de sintaxă. Poezia din sunete este, implicit,