Mergeam odată cu trenul între Craiova şi Bucureşti. În compartiment mai era un cuplu de tineri, un ţăran bătrîn într-un pulover gros de lînă şi un ins corpolent de vreo 60 de ani, cu ochelari groşi şi faţa pătrată, într-un costum maro cu reverele uşor presărate cu mătreaţă. Tinerii stăteau lipiţi unul de altul şi vorbeau în şoaptă, ţăranul moţăia, în vreme ce insul în costum maro îşi tot făcea de lucru scoţînd din cînd în cînd cîte un document din geanta sa diplomat pe care apoi (de fiecare dată) o închidea tacticos şi o punea pe locul de bagaje de deasupra scaunului. Îşi tot foia dosarele de carton pe care le ţinea pe genunchi (părea să compare nişte date). Uneori îşi arunca privirea pe geam făcînd ochii mici. "Pămîntul nu-i lucrat!" " a zis la un moment dat, dorind parcă să fie băgat în seamă. "E pîrloagă. Dacă nu se iau măsuri o să se aleagă praful, o să se deşertifice tot."

Ţăranul a devenit dintr-odată prezent: "Dacă nu mai ştie nimeni pe ce-i proprietar? La noi în Mehedinţi e mai bine. Şi oamenii-s mai vrednici". "Da, dar voi aveţi proprietăţi fărîmiţate acolo. Eşti om bătrîn şi ar trebui să ştii că nu se poate face agricultură pe parcele risipite, de cel mult un hectar. E mult criticată acum cooperativizarea, dar oamenii ăia avuseseră ceva în minte." "Eu n-am aceeaşi părere, dar nu mai zic nimic, că văd că dumneata eşti om de pe la Bucureşti" " a conchis ţăranul, vîrîndu-şi capul în speteaza scaunului, ca pentru a mai trage un pui de somn. "Nu contează că-s de la Bucureşti, dar ştiu foooarte multe" " i-a replicat omul în costum, privind undeva în zare.

Tinerii îşi încetaseră micile şoapte, atraşi de discuţie. "Avem şi noi un teren " interveni fata " voiam să ne facem o casă de vacanţă pe la Mehadia, dar nu mai avem bani şi ne gîndim acum să-l vindem. L-am primit în dar de la rude cînd ne-am căsătorit." "Nu e momentul să vindeţi acum " le spuse