După decembrie 1989, România a fost invadată nu numai de noi realităţi, ci şi de un nou limbaj public. Unele dintre noile sintagme nu erau necunoscute, dar nu prea fuseseră folosite " fie pentru că nu aveau acoperire în realitate, fie pentru că erau interzise, tacit sau explicit. Una dintre acestea, intens vehiculată azi, dar rămasă nedefinită în spaţiul public, este aceea de societate civilă. Uşurătatea şi naturaleţea cu care se vorbeşte despre reprezentanţi ai societăţii civile este egală doar cu lipsa de ezitări în a afirma că vorbeşti în numele poporului. Nu e de mirare că s-a stîrnit o puternică reacţie de respingere, de la atitudinea omului de rînd, enervat de ideea că unii ar fi mai "civili" decît alţii, pînă la sarcasmul unor comentatori care au născocit sau răstălmăcit formule precum "intelighenţia" ori "deontologii". Caracterul elitist, lăsînd impresia de organizaţie cu caracter închis, al unor entităţi gen Grupul de Dialog Social, ca şi presupusa lor susţinere a unei părţi a scenei politice au amplificat polarizarea şi confuzia asupra a ceea ce este societatea civilă. Pe scurt, unii au considerat de la sine înţeles că fac parte din aceasta şi pot vorbi fără ezitări în numele ei, iar ceilalţi fie au încercat să creeze organizaţii simetrice (politic), fie au ajuns să renege însăşi existenţa ori relevanţa realităţii din spatele sintagmei.

Recurs la dicţionar

Societatea civilă include "forme asociative de tip apolitic şi care nu sînt părţi ale unor instituţii fundamentale ale statului sau ale sectorului de afaceri". Actorii societăţii civile intervin pe lîngă factorii de decizie, pe lîngă instituţiile statului, pentru a apăra drepturile şi interesele cetăţenilor pe care îi reprezintă.

Sînt instituţii ale societăţii civile nu numai ONG-urile, aşa cum îndeobşte se crede, ci şi asociaţiile comunitare, profesionale, sindicale, organizaţiile f