Cele patru-cinci volume de proză publicate de Dan Lungu înainte de Cum să uiţi o femeie conturau imaginea unui bun prozator – atent, riguros, echilibrat –, mereu egal cu sine, un tenace observator al cotidianului postcomunist. Destins, ironic, lipsit de emfază. Necalofil, dar cu un lăudabil control al stilului. Implicat în micile-marile drame pe care le ficţionalizează, dar cenzurîndu-şi întotdeauna subiectivitatea pentru a-şi păstra demnitatea observatorului lucid, obiectiv, care vrea să vadă limpede şi să înţeleagă. Şi proza sa scurtă, şi Raiul găinilor, şi Sînt o babă comunistă! colectează, cu ajutorul sociologului ce îl dublează pe scriitorul Dan Lungu, destine ale unor personaje din categoria (cinic vorbind, pitorescă şi productivă literar a) defavorizaţilor vieţii, a marginalilor, inadaptaţilor, înfrînţilor, a debusolaţilor tranziţiei româneşti postrevoluţionare. Am remarcat şi cu altă ocazie că, în buna tradiţie a realiştilor de şcoală veche, proza lui Dan Lungu se sprijină pe suportul solid al observaţiei directe, pe anchetă, pe documentarea „la faţa locului“. Autorul în discuţie nu se cramponează, precum unii contemporani ai săi, de argumentul (de la un punct încolo sofistic) al nonechivalenţei dintre ficţiune şi realitate pentru a-şi justifica eventuale neverosimilităţi ale naraţiunii. Şi, de altfel, meticulos cum e, Dan Lungu nici n-ar putea să accepte că naraţiunea realistă admite derapaje în zona neverosimilului, neconcordanţe, anacronisme ori detalii insuficient motivate. Adecvat în raport cu propriul proiect, în raport cu formula pentru care a optat, acest autor se obstinează totodată în a-şi adecva literatura la realitate. Dan Lungu profesează, de fapt, o mistică a realităţii. Şi-a propus să scrie despre conflictele vieţii de zi cu zi, despre oameni şi fapte ce-şi găsesc corespondentul în realitatea banală; şi, în acord cu acest deziderat, îşi