Şi-a ajuns Gigi la puşcărie. E drept, pentru 29 de zile deocamdată, dar a ajuns! În acest caz, justiţia română a acţionat ca aia americană în cazul lui Al Capone: dacă n-au reuşit să-i dovedească jocurile mafiote, l-au prins pentru o amărîtă de lipsire de libertate. Însă l-au prins! E la răcoare, cu bodyguarzii lui cu tot! Cît mă bucur! Cum le mai tremură, cred, unora pantalonii Armani în vine! Degeaba şi-a adus Gigi suporterii analfabeţi cu autocarele în faţa tribunalului, degeaba au sărit unii – printre care şi un lingău profesionist ca Păunescu – să-l apere şi să spună că „valoarea lui“, că „hoţii care i-au furat maşina“, că aşa şi pe dincolo. Fapta e faptă şi cu asta basta! A fost ceva atît de simplu şi de direct, încît m-a făcut să realizez cît de anormal am ajuns să trăim şi să percepem realitatea: cînd aşa ceva se întîmplă, aproape că ţi se pare incredibil. Un act de justiţie dus la capăt cu bun-simţ şi obiectivitate e aproape de neînchipuit în România. De aceea s-au şi grăbit cîţiva să caute conspiraţii ascunse, deturnări ale opiniei publice de la alte probleme mai stringente. Păi dacă şi-ar face justiţia treaba în fiecare zi, aşa cum şi-a făcut-o în cazul Becali, ne-ar deturna atenţia de la o oră la alta! Vă daţi seama, n-ar ajunge bine Năstase în arest, că, peste două ceasuri, hop şi Patriciu la tribunal! Cum iese Patriciu, vine Sereş, apoi Mitrea, după aceea – de ce nu? – fratele lui Băsescu, Piţurcă, cîţiva băieţi de la „doi şi-un sfert“, şi tot aşa. Păi m-aş uita cu o plăcere la ştiri... Chiar dacă arestarea lui George Becali ne-a aprins un pic imaginaţia, e cazul să nu ne facem prea mari iluzii. Nu ştiu dacă această arestare va fi una dintr-un lung şir de acte de justiţie corecte. În România, totul e posibil şi nimic nu e posibil, în acelaşi timp. Poate că ceea ce i se întîmplă lui Becali are legătură directă cu slăbirea serioasă a puterii sale