Politica economică şi drepturile omului Dreptul la educaţie este unul dintre drepturile universale ale omului. Totuşi, aşa cum ne arată studiul despre politicile educaţionale şi situaţia şcolară a copiilor din nouă ţări europene1, accesul chiar şi la învăţămîntul definit drept obligatoriu este problematic. Mai ales în cazul copiilor de imigranţi din statele Europei de Vest şi ale celei de Nord, precum şi în cazul copiilor autodeclaraţi romi în ţările din Europa Centrală şi de Est. Cercetători, activişti ai drepturilor omului, factori decizionali îşi pun întrebarea: dacă statul asigură prin Constituţie şi/sau alte legi dreptul la educaţie al tuturor copiilor (şi în această categorie nu intră doar cei care au calitatea de cetăţeni) şi dacă el stabileşte perioada învăţămîntului obligatoriu, de ce nu pune în practică propriile sale reglementări? Întrebarea este cît se poate de actuală, nu doar din cauza statisticilor alarmante, ci şi din motivul că legea învăţămîntului – aflată în proces de reelaborare la noi – trebuie să reflecteze şi asupra acestui lucru. Unii afirmă că în România s-au definit şi implementat deja suficiente iniţiative şi s-au cheltuit suficienţi bani în vederea îmbunătăţirii accesului copiilor de etnie romă la educaţia şcolară. Alţii nu sînt deloc convinşi de acest lucru (printre ei, cîţiva activişti romi susţin chiar că toată strategia incluzionistă este un eşec), iar alţii consideră că îmbunătăţirea de facto din această sferă a vieţii se va putea asigura doar cu armonizarea politicilor educaţionale pentru romi cu politicile din celelalte domenii (locativ, al muncii, al sănătăţii etc.) şi numai în contextul schimbării radicale a întregului sistem de învăţămînt românesc. Oricare ar fi aprecierile, putem cădea de acord asupra faptului că educaţia şcolară, pe de o parte, este calea prin care individul se poate realiza în viaţa sa adultă atît pe