Am o problemă: cum, Doamne iartă-mă, să fac să mă opun invaziei statului în viaţa mea, fără ca: 1) să creadă cineva ("lumea"?) că am ceva de ascuns, 2) că sînt pe felie cu teroriştii, 3) că sînt în gaşcă cu anarhiştii, 4) că pot fi racolată să mărşăluiesc, în sus, pe dealul Mitropoliei, împotriva ocultei iudeo-masonice sau a Antihristului. Căci, cu o oarecare stinghereală, am constatat " cu excepţia notabilă a teroriştilor, care păstrează o rezervă suspectă " că acestea ar fi vocile din dezbaterea publică (şi chiar din acţiunea militantă) în chestiunea "Big Brother" " statul atot-cu-ochiul-trăgător. Problema a fost formulată în termeni oarecum mai tehnici (la propriu şi la figurat) cu ocazia intrării în vigoare (nu a dezbaterii, nu a adoptării " ceea ce spune cîte ceva despre apetenţa noastră pentru dezbaterea reală şi cu posibile efecte; şi-mi mai spuneţi mie povestea aia cu drobul de sare!) a legii privind stocarea datelor de trafic, în ianuarie 2009. Mare zarvă s-a făcut atunci " deşi momentul era tardiv şi lovitura nu fusese tocmai fulgerătoare, din moment ce era vorba despre o directivă europeană pe care germanii avuseseră timp să o şi conteste la Curtea lor Constituţională. A apărut apoi discuţia despre paşapoartele biometrice, apoi cea cu camerele de supraveghere a traficului şi uite-aşa, pas cu pas, am început să nu ne dăm seama că locuim un univers supravegheat, în care nu sîntem nici singuri, nici de capul nostru. Ba, mai mult, contribuim voluntar la instalarea şi buna funcţionare a acestuia.

Excesul păzitorilor noştri

Românii (ca mai toate naţiile balcano-mediteraneene) au avut dintotdeauna o relaţie ambivalentă cu "viaţa privată". Da, rufele se spală în familie, dar ţolul se aeriseşte pe gard, să-l vadă şi vecinii. Necazurile şi obida se spun vetrei şi focului, dar petrecerile se ţin în uliţă şi tocul de bătaie conjugal se administrează şi