● Gran Torino (SUA, 2008), de Clint Eastwood.
Rolul lui Clint Eastwood din noul său film, Gran Torino, este o recapitulare, o sumaţie parţial parodică, dar pînă la urmă apoteozantă, a rolurilor care au făcut din el o legendă. Ca şi pistolarul pocăit din Necruţătorul, personajul de-aici, un veteran al războiului din Coreea, e bîntuit de atrocităţile săvîrşite în tinereţe şi îşi venerează răposata soţie. Ca mulţi alţi eroi eastwoodieni, e un solitar şi un supărat: se foloseşte mai mult ca niciodată de căutătura urîtă care-i atrăsese la un moment dat porecla de "Squint" Eastwood (to squint = a privi chiorîş) şi de grimasa de scîrbă care face să-i dispară buzele într-o linie de desen animat, atunci cînd nu rămîne un colţ ridicat de buză superioară, de sub care ies acele faimoase mîrîituri letale " versiuni mai ale dracu’ (şi pre-homocidale) ale vorbelor de duh post-homicidale ale lui James Bond. Aici, eroul eastwoodian, redus la ipostaza de moşul-ăla-rău-de-la-noi-din-cartier, a ajuns să-şi folosească mîrîiturile şi ochiturile pe familia de imigranţi asiatici care locuieşte peluză-n peluză cu el, dar, cum locuieşte într-un cartier terorizat de bande, în scurt timp ajunge să şi le folosească pe ţinte mai demne de "Dirty Harry" " personajul lui din seria de "westernuri urbane" din perioada 1971-1988.
Conflictul lui cu cea mai agresivă bandă creşte tot după o logică de western, conducînd la situaţia clasică în care eroul merge de unul singur să cureţe cartierul. Ajuns aici, Eastwood ştie că e pe teren minat: primul Dirty Harry, în care eroul sfîrşea prin a rescrie, cu Smith & Wesson-ul, legile care i se păreau prea blînde cu infractorii, a fost acuzat la vremea sa că aţîţă nostalgia maselor după o idee fascistă de lege şi ordine. Deci ce-o să facă acum? Doar n-o s-o facă iar! Fireşte că nu. La 78 de ani, eroul eastwoodian nu mai are nevoie de Smith & Wesson
