Între discursurile şi glumele şefilor de stat din saloane şi violenţa contestatarilor de pe străzi, a celor anti-orice, cei care rămîn, adică oamenii copleşiţi de ceea ce li se întîmplă acasă şi la serviciu, la bancă şi la magazin, au urmărit săptămîna trecută evoluţiile de la Londra şi Strasbourg, de la Praga şi Istanbul, încercînd să prevină dezacordurile din viitorul apropiat. S-au vehiculat cifre imense, s-au afişat zîmbete şi s-au produs îmbrăţişări nu întotdeauna sincere, divergenţele s-au discutat discret, în aşa fel încît a fost vizibil efortul concentrării oamenilor puternici să producă încrederea atît de necesară în redirecţionarea cursului actual.

Războiul cu terorismul musulman, cu organizaţia Al Qaeda, şi prăbuşirea economiei mondiale au fost în centrul dezbaterilor şi domeniile în care s-au formulat proiectele unor soluţii pe termen scurt. Vedeta summit-urilor, preşedintele Barack Obama, s-a străduit să arate că de ţara lui depinde direcţia, fără să etaleze aroganţa brutală a înaintaşului său.

Statele Unite şi-au modificat poziţia faţă de conflictul israelo-palestinian şi pledează pentru o atitudine mai nuanţată faţă de organizaţiile musulmane. "E important ca în Europa să se înţeleagă că, deşi acum eu sînt preşedintele Statelor Unite, şi nu dl George Bush, Al-Qaeda este încă o ameninţare şi o provocare majoră (...) Componenta militară va continua, şi Europa nu trebuie să se aştepte ca Statele Unite să poarte această povară singure." Dar dorinţa europenilor de a sprijini efortul militar este modestă: mai mult sau mai puţin explicit, cît nu sînt împinşi de agresiuni spectaculoase, liderii europeni tind spre menţinerea statu quo-ului, şi un comentator american, Robert Kagan, consideră că "George Bush le-a făcut europenilor o imensă favoare dîndu-le o scuză atît de bună ca să rămînă inactivi în desfăşurarea istoriei transatlantice" (The Wa