Nicolas Bouvier Peştele-scorpion, Traducere de Emanoil Marcu, Editura Humanitas, Colecţia „Memorii. Jurnale“, Bucureşti, 2008, 140 p. Motto: „... eu călătoresc ca să învăţ şi nimeni nu m-a învăţat ceea ce descopăr aici“ După savurosul Rost al lumii şi încîntătoarea stampă a Cronicii japoneze din 2007, Editura Humanitas mai adaugă în 2008 o piesă esenţială în mozaicul scrierilor de călătorie ale elveţianului Nicolas Bouvier, pe care aceeaşi casă editorială îl prezentase oarecum mai timid prin 1996. Un scriitor pe care cititorul român îl descoperă în colecţia „Memorii. Jurnale“, într-o curgere somptuoasă a frazei, în ţesătura unor imagini şi siluete în care grotescul se împerechează cu suavul, iar frumuseţea uluitoare a lumii se ofileşte inutilă în faţa unor ochi orbi şi a unor suflete narcotizate de căldura lipicioasă a tropicelor. În drumul halucinant care durează mai bine de patru ani şi merge numai către Răsărit – Iugoslavia, Turcia, Iran, Pakistan, India, culminînd, în 1956, cu Japonia –, Peştele-scorpion rememorează întîlnirea cu Insula în care călătorul va rămîne vreme de nouă luni pradă bolii, singurătăţii şi aburilor înşelători ai unei realităţi care se destramă. O exorcizare tardivă a unui rău de nepovestit Nu avem propriu-zis de-a face cu un jurnal de călătorie, notaţia febrilă, la cald, instantaneul necizelat, surprins de privirea rapidă şi avidă a călătorului lipsesc. Nicolas Bouvier a scris cartea la mai bine de 25 de ani după episodul Insulei, ca o exorcizare tardivă a unui rău de nepovestit, ca o decantare a unor aluviuni ce avuseseră suficientă vreme să scoată la iveală florile rare ale unei dantelării de cuvinte. Una dintre ultimele forme ale aventurii în secolul al XX-lea, orice călătorie împlineşte, într-o interpretare elementară, rolul unei iniţieri. Spectaculoasă în cazul lui Bouvier este desprinderea brutală de spaţiul ultrasecurizant al