Dusan Uhrin jr. a descoperit în România o delicatesă a contabilităţii sportive.

El a aflat - întâi la Timişoara, pe urmă la Cluj - că o victorie la zero e egală cu zero. Că dorinţa de-a întemeia un model de ţinută, de concepţie şi de performanţă nu rezistă la ciocnirea cu toanele patronului sau cu antipatia jucătorilor. Marian Iancu l-a demis pe Uhrin astă-iarnă, după ce Timişoara a ajuns în fruntea clasamentului. Motivul? Lipsa de încredere. Arpad Paszkany l-a concediat pe acelaşi Uhrin săptămâna trecută, după ce echipa lui a bătut măr Vasluiul şi a reintrat în calculele pentru titlu. Motivul? Aşa e mai bine. Două justificări: una ofensatoare pentru orice om inteligent, alta vagă şi fără temei. Ele reflectă spiritul discreţionar, inaderenţa la modelele externe şi dispreţul pentru munca pe termen lung. Partea neplăcută e că lucrurile astea s-au petrecut la Timişoara şi la Cluj, două oraşe cărora le-a plăcut statutul de avanpremieră a Europei civilizate.

Întrebările de primă instanţă ale lui Dusan Uhrin sunt legitime. Dacă patronul nu are încredere în mine după ce-am dus echipa pe primul loc, pe ce loc trebuie s-o duc ca să aibă încredere? Dacă sunt dat afară după un 4-0, iar apoi după un 3-0, ce rezultate trebuie să obţin ca să-mi păstrez postul? Dacă aţi angajat un om pentru că e sever şi riguros, de ce-l daţi afară fiindcă jucătorii îi impută severitatea şi rigoarea? Nu e uşor de răspuns. Şi nu e uşor pentru că deciziile de demitere n-au avut în spate argumente de performanţă, ci resentimente, bănuieli sau capricii. Uhrin a încercat să aducă în România câteva lucruri cu trecere la el în ţară: seriozitate, temeinicie, echilibru, justeţe. M-am bucurat când l-am văzut la Timişoara, părându- mi-se că adulmec în prezenţa lui parfumul reformei. L-am susţinut de la distanţă nu doar fiindcă era antrenorul echipei mele preferate, ci şi fiindcă încerc