18 mai 1977, Bonn
Un neurochirurg american (Robert White) se antrenează de cîţiva ani buni pentru a reuşi transplantul unui cap de om pe un alt corp. Scopul întreprinderii sale e prelungirea vieţii individuale, în cazul în care corpul e degradat, dar capul e funcţional. Se ia capul (bun) şi se pune pe un corp valid. "Filozofia" unei asemenea încercări include două din derapajele tipice ale ideologiei contemporane: 1. Viaţa pură şi simplă e o valoare în sine. A o prelungi artificial, în orice condiţii, e moral. 2. Capul, respectiv creierul, este esenţa însăşi a persoanei. Tot restul nu există decît ca soclu, ca dispozitiv apt să întreţină viaţa "suprastructurii" cerebrale. Experimentul e, din plecare, supus unui dizgraţios eşec: chiar dacă transplantul reuşeşte, corpul "anexat" rămîne paralizat: coloana lui vertebrală nu se poate suda la centrii nervoşi ai noului cap. O emisiune de televiziune dedică ingeniosului savant un medalion encomiastic: insul e înalt, masiv, adipos, cu un chenar de plete albe în jurul unei chelii bonome. Are o droaie de copii, între cinci şi nouăsprezece ani, e respectat, ba chiar iubit, de colegi şi de pacienţi. Se declară catolic practicant. În biroul său, pe un perete, sînt expuse fotografii din timpul unei audienţe private la Papă, în vreme ce pe alt perete atîrnă un portret al lui Lenin. Experimentele în vederea transplantului se fac în afara programului, noaptea, cu ajutorul unui conclav de specialişti de toate rasele. "Materia primă" sînt cîteva maimuţe. Se filmează o asemenea noapte. Vreme de zece ore, profesorul White explică destins, fumează pipă, glumeşte optimist cu colegii şi operează. Se încearcă păstrarea în viaţă a cîte unui cap de maimuţă izolat de corp. De cele mai multe ori, experimentul se termină cu moartea "pacienţilor", dar au existat şi reuşite. În asemenea cazuri, ceea ce vezi sînt capete vii de maimuţe fără
