Extrem de rare sunt naturile fericite în cuprinsul scriitorimii noastre. Sursa: Sorin Antonescu
Îndeobşte literatul ardealo-moldo-valah cultivă ranchiuna, fierea, resemnarea, dispreţul megaloman, autoindiferenţa vestimentară. Îi plouă şi-i ninge mai toată ziua, cârteşte, scrie puţin, dar invidiază mult, e suspicios, încruntat, ofilit şi acrit prematur. Totuşi, graţie unui binecuvântat instinct compensator, obştea şi l-a ales de preşedinte pe Nicolae Manolescu, cel mai fericit om al cărţii din câţi cunosc, hedonist atoatecuprinzător, energie ludic-nepăsătoare, optimist fără fisură, îmbibat de un jemanfişism salvator în climatul disforic şi resentimentar care ne otrăveşte din pruncie.
Dacă ar fi să numesc la iuţeală un alt nume, nu către levitaţia orgoliului m-aş duce (Nicolae Breban), la seninătatea serafică (Ana Blandiana) sau cultul voluptăţii (Emil Brumaru), ci la Şerban Foarţă, campionul manierismului românesc, omul care a reuşit teribila performanţă de-a alcătui la fel de copleşitor textele formaţiei Phoenix din acel unic, de neuitat album „Cantafabule”, dar şi versificarea Psaltirii!
Şerban Foarţă se locuieşte cu fervoare de Puck sexagenar, face ars combinatoria cu o dexteritate de magician alchimist, editează anual câteva volume, scrie la mai multe gazete, ia premii, dă interviuri, jubilează-n toate cele, în calambur, etimologie, pisicologie, spectacole lexicale (stilistic, e vecin doar cu Luca Piţu, „magistrul ot Cajvana”), proze picante cu studente ardente, se alintă duios, nostalgic egofil şi homo ludens în toate cele.
Aşa stând lucrurile, fireşte că volumul dialogal „Cozerii în lila” (culoarea lui preferată, stânjenelul nestânjenit, cum ar veni) cu Iolanda Malamen este un deliciu. Copilărie la Turnu Severin, marea văzută prima dată la opt ani, talentul moştenit matern şi tenacitatea paternă. Lipsa de aderen
