Scrisă în răstimpul ultimelor trei luni ale lui 2001, aşadar cu puţin timp înainte ca Bourdieu să moară, încercarea de autoportret din paginile Schiţei pentru o autoanaliză seamănă cu un tablou neterminat: un fel de promiţător peisaj căruia autorul, nemaiapucînd să-i tragă tuşele finale, nu a mai reuşit nici să-i pună rama. Din această cauză, impresia de şantier abandonat la jumătatea lucrului e izbitoare. E ca şi cum sociologul francez, contrazicîndu-şi convingerile metodologice, s-a mulţumit cu forma zdrenţuită a unei ciorne incomplete. A vrut să-şi lămurească drumul în ochii tuturor, dar nu a reuşit să surprindă decît potecile, firave ca nişte fîşii, pe care viaţa i le-a pus înainte. Şi cum e greu de crezut că Bourdieu n-a fost un autor pentru care coerenţa gîndurilor să reprezinte o întîietate, senzaţia de goblen sfîşiat pe care ţi-o lasă cartea n-o poţi pune decît pe seama iminenţei sfîrşitului: luîndu-i-o înainte, moartea nu l-a mai lăsat să-şi cizeleze frînturile autobiografice, spre a le suda în coloana inteligibilă a unei cărţi cu cap şi coadă.

Amănuntul acesta nu trebuie să ne descurajeze, întrucît profilul autorului ne face să închidem ochii asupra defectelor de structură ale cărţii. Căci Bourdieu are o calitate pentru care merită tot respectul, şi asta în pofida epidemiei marxiste de care, neputîndu-se feri, s-a molipsit ca de o rîie subînţeleasă a epocii: calitatea de a se fi rupt de conformismul academic francez, întorcîndu-i spatele şi înconjurîndu-se cu pelicula izolatoare a unei viziuni sociologice. Spirit incomod, alergic la mode şi pe deasupra imun la ispita obedienţei ideologice, Bourdieu a avut destulă autonomie de gîndire pentru a merita să fie preţuit postum.

Schiţa autoanalitică de faţă, cu toată aparenţa sa de amalgam silnic şi împrăştiat, posedă un principiu centripet de adunare a conţinutului ei: viziunea soci