Cel mai aşteptat eveniment al pieţei noastre de artă din ultima vreme, pregătit cu discreţie, cam de doi ani, la nivel de contacte profesionale, dezbateri, simpozioane, conferinţe etc., mai apoi prin organizarea unor tîrguri de artă şi cu implicarea mai mult sau mai puţin declarată a unor instituţii publice româneşti, privea realizarea acelui moment al adevărului în care arta românească, mai veche şi mai nouă, se va confrunta direct cu exigenţele pieţei europene şi cu interesele unor colecţionari adevăraţi. Acest gen de aşteptare supradimensionată, legitim pînă la un punct, continuă, de fapt, frustrarea istorică a artistului român de a nu se regăsi, nici măcar pentru minima flatare a vanităţii, pe pieţele comerciale şi simbolice ale unei Europe generatoare de atîtea tropisme şi de tot atîtea iluzii ale integrării. Aşa cum înainte de '89 artei noastre îi lipsea doar libertatea pentru a se manifesta exemplar, după '90 îi tot lipseşte accesul la piaţa europeană şi mondială pentru a-şi proba, în toate sensurile, vigoarea. Dacă artiştii visează legitim la accesul pe pieţele mari şi la eliberarea din spaţiul pauper şi nesigur al pieţei româneşti, încă neaşezată şi imprevizibilă, dorinţa celorlaţi actori ai pieţei de artă, în special galerişti şi manageri ai unor case de licitaţie, de a face acelaşi lucru este cel puţin prematură şi greu sustenabilă. Marii actori ai pieţei internaţionale de artă, şi în primul rînd casele de licitaţie, sînt complet neinteresaţi de piaţa românească, fiindcă aceasta nu le poate oferi nici bazine de absorbţie, şi nici front de desfacere. Cifra de afacere anuală a tuturor galeriilor şi caselor de lictaţie din România nu echivalează cu preţul de vînzare al unei singure lucrări majore dintr-o singură şedinţa de lictaţie a unui case importante din Anglia, din America sau chiar din Germania şi din Franţa, după cum, oricîte lucruri semnificative