De multă vreme, întâlnirea cu un om normal mi se pare un miracol. Mişcându-ne între "personalităţi accentuate", rechini de presă, bestii eşuate pe la televiziuni ignorăm că viaţa poate fi şi altceva decât eternele noastre ridicări de tonuri şi sudalmele clocotitoare. Bătuţi în cap, prizonieri ai câte unei mărunte obsesii politico-resentimentare, am uitat complet că există viaţă şi dincolo de revărsările de venin din talk-show-uri, că universul nu se reduce la diversiunile grosolane clocite în laboratoarele foştilor securişti sau ale ne-securiştilor cu mentalitate de securist. Că există şi oameni normali. Un astfel de om este Jean Mattern. L-am descoperit citindu-i romanul de debut, o carte despre căutarea identităţii ascunse.
Cald, prietenos, plin de farmec şi umor, politicos şi timid totodată, retractil şi de-o intensă emoţionalitate, Jean Mattern întrupează un tip de intelectual care, la noi, a dispărut aproape cu desăvârşire: omul de lume care nu simte nevoia să-ţi comunice, ritos, încă din primele minute, că el e de dreapta sau de stânga, că e pro sau anti-american, că sistemul galactic pulsează în inelul din degetul lui mic. Întâlnirea cu el mi-a demonstrat că se poate vorbi şi despre altceva decât despre politică şi sport. Şi că poţi să te simţi minunat discutând despre cărţi, despre personaje literare, despre trecut şi despre ce-ar merita să faci cu propria viaţă.
În Franţa culturală, Jean Mattern e un om important: e persoana care decide ce cărţi străine vor fi traduse şi publicate la editura Gallimard. Cu toate acestea, n-am identificat nici o fărâmă din morga funcţiei şi din aroganţa celor care ştiu că pot decide, într-o clipă, lansarea carierei unui scriitor sau, dimpotrivă, trimiterea lui în uitare. Ca unul care nu ştiu să fi scris vreun rând capabil să intereseze celebra editură pariziană, am fost scutit de tracul speranţe
