Scrisori către Eugen Trancu-Iaşi de Sergiu Celibidache Ediţie îngrijită de Fabian Anton, Editura: Vremea, 2008 Prima ediţie a acestui epistolar savuros a apărut la Editura Ararat, acum câţiva ani, şi a constituit un eveniment editorial, din păcate, nu îndeajuns reflectat în presa culturală. Editura „Vremea“ face un act editorial de ţinută, în ediţia îngrijită de Fabian Anton, care reconstituie contextul epocii în care s-a format şi a explodat fenomenul Sergiu Celibidache. Născut la Roman, în 1912, Celibidache a luat lecţii de pian la Iaşi, dar a terminat o facultate de matematici în Bucureşti. Acolo l-a cunoscut pe cel ce avea să-i devină confident, Eugen Trancu-Iaşi, fiul unui fost ministru al muncii într-unul din guvernele interbelice. Pasionat de muzică, pentru care avea aptitudini excepţionale, Celibidache a plecat în 1936 în Germania, unde s-a format la şcoala profesorilor de muzică Gmeindl, Tiesenn şi Stein, dar şi a filozofilor Hartmann şi Spranger. Iată cum îl descrie Trancu-Iaşi în anii studenţiei bucureştene: „Era un om aparte, altfel decât toţi cei cunoscuţi până atunci.

Înalt şi slab, cu cap prelung, păr negru, des şi cârlionţat, dat peste cap, cu pielea măslinie. Îmi amintea de cântăreţul de culoare, specialist în scat, Cab Calloway. Avea un fel cald de a vorbi, moldovenesc, uşor precipitat“. După 1940, Celibidache devine dirijor pro tempore al Orchestrei Filarmonice din Berlin întrucât dirijorul acesteia, faimosul

Furtwängler, era bănuit de colaboraţionism cu regimul nazist şi fusese îndepărtat din funcţie. Cucereşte cu uşurinţă simpatia cunoscătorului public meloman german, dar este nevoit să plece din Germania atunci când Herbert von Karajan este numit în funcţia de dirijor pe viaţă în postul lăsat vacant de Furtwängler. Se poate spune cumva că viaţa şi creaţia sa au fost o continuă competiţie cu cea a lui von Karajan, destui fiind aceia