Un complex important al poeziei româneşti este lipsa circulaţiei şi aprecierii internaţionale. Astfel se explică de ce poeţii de astăzi consimt să se grupeze atât de lesne în antologii pentru export, structurate după nişte criterii îndoielnice sau, de cele mai multe ori, de neînţeles.

Este de necontestat faptul că antologia, ca obiect editorial, este una dintre cele mai eficiente metode de promovare a scriitorilor în străinătate. Economică pentru editor şi comodă pentru cititorul grăbit (care, pe deasupra, mai e şi străin atât de limba, cât şi de literatura noastră), antologia constituie un tablou literar expresiv. Dar se pare că, de multe ori, cei care concep cărţi colective se lasă păcăliţi de regulile, ce-i drept, mai relaxate ale antologiei şi adună între două coperte tot ce găsesc la îndemână. Astfel, putem întâlni pe piaţă antologii cuprinzând autori contemporani grupaţi pe criteriul tovărăşiei, al concitadinismului, al simpatiei reciproce şi altele asemenea. Or, antologia, în sensul cel mai larg, nu ar trebui să fie corespondentul în plan literar al locului de întâlnire a prietenilor, ci o formă de grupare a unor texte cu minime filoane comune.

O atare întrunire nepotrivită reprezintă volumul o căruţă încărcată cu nimic, semnat de Ioan Es. Pop, Peter Sragher şi Robert Şerban. Eterogenitatea valorică extrem de pronunţată rupe cartea în trei părţi. Fiecare autor marchează limitele bucăţii lui, iar legăturile dintre ei sunt greu de găsit. Abia traducerea germană care dublează textul românesc al întregii cărţi oferă o explicaţie privind rostul proiectului. E conceput, probabil, pentru export. Aparţinând unor şcoli literare diferite, de calibre inegale, cei trei autori semnatari vin din regiuni literare aproape ireconciliabile.

Ioan Es. Pop, elementul tare al antologiei, este cel care deschide volumul. Alegând să publice o serie de poeme mai