Atelierul lui Vasile Gorduz se agata acum de un fir de memorie. Si eu am fost acolo. Imaginile marsaluiesc dincolo de timpul prezent si devin amintire.
La numarul 29 B, pe Ermil Pangratti, strada artistilor istorici (cine salasluieste si creeaza peste drum de Televiziune se poate considera deja un clasic! ), in curte sunt doi câini, unul liber, celalalt in lant. Doua fiinte modeste, simple, lipsite de pedigree spectaculos. Ca si stapânii lor, potoliti. Nu farâmiteaza linistea cu declaratii de razboi. Sunt doar mesageri. Sun. Iese doamna Silvia Radu. In tinuta de casa, dar in doliu. O frumusete inca alarmanta (avea sa-mi arate mai târziu o fotografie a ei si a lui Gorduz, impreuna, prinsi in vârtejul unei tinereti debordante, doua zeitati blonde pe malul marii!). Un chip de femeie cu trasaturi aspre, sudice, de câmpie, abia domolite insa de vreme. O privire limpede, sigura. Amabilitate trista. Am venit sa ridic numai putin coltul lintoliului.
Cele doua ateliere de la parter – al Silviei Radu si al lui Vasile Gorduz – sunt simetrice, in stânga si-n dreapta. Ca doi plamâni luminosi ai aceluiasi trup. Adastam doar un pic in caminul doamnei. Lucrari diverse, matrite de icoane, tablouri cu flori, modele mari in ghips, statui albe sau pictate. Predomina trupuri de copii si ingeri inaripati. Pe peretele de la fereastra, o pagina mare de album. Statuia Sfântului Gheorghe rapunând balaurul, din Timisoara, parte a Memorialului Revolutiei. Autor: Silvia Radu. Undeva, la poalele aripilor unui serafim, un mic altar al barbatului Gorduz. Lumânari aprinse, icoane, flori. Fotografii ale unor inalte fete bisericesti, parintii spirituali ai celor doi. O imagine a lui Gorduz cu barba colilie, in camasa alba, taraneasca, lunga. Ca un Dumnezeu zâmbind fericit ca i se recunoaste existenta. Iesim, trecând pe lânga mica bucatarioara. Zaresc in fuga trei salate, câteva ce
