Cărţile circulă greu în ultima vreme, mai ales cele apărute în editurile cu profil ştiinţific şi universitar. Am descoperit cu o oarecare întârziere volumul profesorului Vasile Arvinte intitulat Normele limbii literare în opera lui I.L. Caragiale (apărut la Iaşi, la Casa Editorială Demiurg, în 2007). E o carte de mare însemnătate şi folos, care face, în fine, ceva de mult aşteptat: descrie toate aspectele lingvistice relevante ale operei lui Caragiale - fonetice, morfologice, de formare a cuvintelor, lexicale, frazeologice -, din perspectiva variaţiilor în raport cu norma literară a vremii şi cu normele actuale. Titlul anunţă mai puţin decât cuprinde cartea (prea adesea se întâmplă invers!). Raportarea la normă îi permite de fapt autorului să includă în text un mare număr de fapte dialectologie, stilistice, etimologice; lexicul lui Caragiale e descris şi din punctul de vedere al originii şi al datării termenilor, cu semnalarea creaţiilor expresive, a formulelor idiomatice, a jocurilor de cuvinte, a deraierilor lexicale. Cunoscută fiind bogăţia extraordinară a limbajului lui Caragiale şi precizia cu care fenomenele de variaţie pe care le înregistrează plasează personajele din punct de vedere social, cultural, dialectal, temporal, se înţelege că o asemenea carte are foarte mult material (în final, autorul recunoaşte, cu deplină onestitate, că nu a realizat o cercetare exhaustivă: dar cartea sa este, evident, mai aproape de exhaustivitate decât tot ce s-a scris până acum). De asemenea cărţi avem nevoie, ca repere şi instrumente de lucru: pentru a nu o lua de la capăt cu orice întrebare, pentru a putea face afirmaţii în cunoştinţă de cauză, pentru a avea un tablou general al situaţiei lingvistice şi chiar pentru a produce, de acum înainte, bune ediţii. În orice cultură sănătoasă, înaintea interpretărilor stă înţelegerea textului, respectul filologic pentru cuvinte