Aşa după cum o greşeală mărturisită este pe jumătate iertată, unii au extrapolat şi cred că dacă bârfim suficient de mult o problemă, s-ar putea s-o rezolvăm pe jumătate, drept pentru care toată presa dezbate câtu-i ziulica de mare diverse cestiuni arzătoare, la ordinea zilei:

justiţia lui Becali, echipa lui Piţurcă, bătaia de la Mall şi oferta privind locul de veci al lui Ciuvică. Interesul deosebit pentru astfel de probleme cu deznodământ vital pentru liniştea spirituală a naţiei române şi creşterea productivităţii "muncii" de a doua zi la serviciu pe "mess", e moştenit probabil de pe vremea succesului de box-office al dispariţiei Elodiei şi a scandalului din budoarul Romaniţei.

Pe lângă toate acestea, problema împrumutului de la FMI a trecut fără să trezească prea mult interes. Actorii politici au fost destul de debusolaţi în această privinţă, neştiind cum o să iasă la final, când vom trage linia, au bălmăjit-o de n-a înţeles nimeni nimic, pornind de la prima bulă venită de la Cotroceni, "împrumutul de la FMI e ultimul lucru pe care-l va face România", până la mai plastica viziune a "centurii de siguranţă" sau a paraşutei în caz de picaj economic, fără să ştim dacă atunci când tragem mânerul paraşutei nu ies cumva din rucsac vreo câteva cărămizi legate bine între ele.

Citesc o ştire şi mă minunez: din totalul banilor pe care sistemul bancar îl fâţâie prin conturi, numai vreo 2% sunt operaţiuni bancare (plăţi, încasări) legate de produse şi servicii. Restul de 98% este un soi de vapourware fiscal, operaţiuni financiare, pase cu credite şi debite, lăsatul cursului de schimb în ofsaid, speculaţii făcute de ingineri financiari şcoliţi prin firme de consultanţă cu pedigree şi evaluări de rating de ţară care încasau facturi grase şi dădeau unor ţări note mari de trecere exact înainte cu o lună ca economia lor să se proptească cu râtul î