În aprilie 1989, Răzvan avea 9 ani. Stătea cu părinţii lui într-un apartament din zona Pieţei Obor din Bucureşti şi era mândru de cravata lui de pionier. Dar nimic nu-i plăcea mai mult decât desenele animate.
"În fiecare week-end ne dădeau la televizor trei desene animate. Vedeam Miaunel şi Bălănel, Lupul şi Iepuraşul, Lolek şi Bolek... Tot felul... La ora la care începea emisiunea - adică pe la prânz - mă cocoţam în fotoliu şi nu-mi mai dezlipeam ochii de ecran.
Îmi amintesc şi acum cum apărea crainica, într-o fustă nici scurtă, nici lungă, picior peste picior, cu mâinile împreunate pe genunchi şi începea să zică programul. E, în week-end-ul ăsta de care-mi amintesc cel mai bine femeia a apărut ca de obicei şi, la un moment dat, a zis: «La ora 14 şi 30 de minute, desene animate pentru copii - Tom şi Jerry».
Eu Tom şi Jerry văzusem o singură dată în viaţa mea, pe o casetă video adusă de văru-meu din Germania. Mi-au plăcut mult de tot atunci şi m-am ofticat că n-a vrut să mi-o lase mie când a plecat înapoi.
Când am auzit la televizor că o să dea Tom şi Jerry m-am repezit de pe fotoliu şi am luat aparatul în braţe. L-am strâns tare, iar pe tanti de pe ecran am pupat-o cum o pupam pe mamaie când îmi aducea glucoză sau mentosane. Dup'aia s-a întâmplat tragedia... Habar n-am nici acum ce am vrut să fac... Dacă, în euforia mea, am vrut să dansez cu televizorul prin casă... Nu ştiu.
Cert e că n-am reuşit să mă dezlipesc de el după pupătură, aşa că l-am tras jos de pe măsuţa pe care stătea. Era un «Diamant» cu lămpi, mare şi greu, care s-a făcut praf când a luat contact cu covorul «persan» din sufrageria alor mei. A venit mama, speriată, a urmat teoria chibritului şi o palmă la fund de la tata, care, în week-end, aşa cum eu aşteptam desenele, aştepta şi el etapa la fotbal.
Am început să plâng î
