Au romanii un apetit special pentru a injura, a blestema, a trimite pe pustii tot ceea ce nu corespunde asteptarilor, faptelor, gesturilor imediate? Pentru a intelege mai bine un posibil raspuns la aceasta problema, sa intram putin in sfera etimologiei.
Originea latina a cuvantului „injuratura" este cat se poate de clara. „A injura" se inrudeste etimologic si cu "a jura", de la "juro", "jurare", care inseamna "a te tine de cuvant", "a fi cinstit". Prefixul negativ "in" da verbul "injuro", "injurare", care inseamna "a ocari", "a fi nedrept", "a nu te tine de cuvant".
Asadar, din "injuro", "injurare", avem "injuratura" si "a injura".
Traducerea in extensie a cuvantului ar fi: "cineva care nu mai respecta juramantul" si de aici vorba de ocara adresata celui nedrept, mincinos, las, schimbator in atitudine.
In vremuri nu demult apuse, cu precadere in lumea satelor, injuratura avea un caracter sacru, chiar de blestem. Din perspectiva celui care o folosea, ea avea „puterea" sa catalogheze, sa-l diminueze pe cel vizat in fata comunitatii sau chiar sa-l anihileze. Aceasta deoarece, in cea mai mare parte a cazurilor, injuratura la romani il trimite la origini pe cel vizat. Adica individul cu pricina este intr-atat de nereusit, incat ar trebui sa se mai nasca o data, pentru a mai trece prin ciclul naturii. Sa aiba astfel o a doua sansa de indreptare.
Nu putem cuantifica pe natiuni apetitul pentru injuratura, intrucat este vorba de un fenomen cultural cu o mare vechime si arie de raspandire. Oricum, meridionalii sunt campioni in privinta savorii si diversitatii injuraturilor.
Mediul social, educatia familiala, precum si aceea programata oficial prin sistemul educational, pot cel mult atenua, reduce asperitatile. De pilda, in Ardeal, trimiterea la origini exista si intr-o forma mai „umana", ceva de genul „Futa-te soarele!"
Insa, po
