Calificată adesea drept sumbră, paradoxală şi cinică, gândirea expusă în opera lui Emil Cioran a fost mereu o tentaţie pentru eventuale exegeze din perspectivă clinică. Citind din volumele lui Cioran numeroasele pagini despre moarte şi sinucidere, savurându-i cugetările născute din disperări şi dezamăgiri, cunoscându-i angoasele şi depresiile, paşii te îndreaptă, în cel mai natural mod cu putinţă, spre teritoriul psihanalizei. Doi foarte respectaţi doctori din Bistriţa, Mircea Gelu Buta şi Liliana Buta, au făcut o primă încercare de explicare a gândirii lui Cioran din perspectiva experienţelor de viaţă care i-au marcat copilăria şi adolescenţa (Mircea Gelu Buta, Liliana Buta, Emil Cioran, psihanaliza adolescenţei/ Emil Cioran, La psychanalyse de l'adolescence, Editura Dacia, 2001). Doi ani mai târziu, eseistul Valentin Protopopescu publică studiul Cioran în oglindă. Încercare de psihanaliză (Editura Trei, 2003). Oarecum pe aceeaşi linie de abordare se înscrie şi volumul Martei Petreu, Despre bolile filosofilor. Cioran. Cu deosebirea majoră că acesta nu propune (cel puţin, nu în mod explicit) o altă intepretare din perspectivă psihanalitică a gândirii filosofului, ci face un fel de fişă clinică a veşnicului bolnav Emil Cioran, demonstrând modul în care suferinţele sale fizice au furnizat un permanent combustibil pentru operă. Comparând idei din cărţile scrise de Cioran în anumite perioade ale vieţii sale şi suferinţele sale fizice din anii respectivi, aşa cum sunt ele menţionate în Caietele şi corespondenţa filosofului, ori în însemnările celor care l-au cunoscut, Marta Petreu ajunge la concluzii poate surprinzătoare, dacă nu şocante: ceea ce pentru mulţi părea să fie rezultatul unei risipe de imaginaţie şi al unei infatigabile abilităţi în combinarea unor termeni aparent incompatibili, cu scopul de a pătrunde în abisurile sufletului omenesc, nu este decât o desc