Am auzit că pe o stradă din nordul oraşului s-a petrecut un accident rutier, pe cât de banal pe atât de memorabil. Iar vinovatul principal a fost un om pe nume Vladimir. Nu era un om rău, ba dimpotrivă. Viaţa lui s-a scurs în inima cetăţii. A fost printre cei buni la şcoală, a vibrat la istoria neamului şi-a citit marile romane româneşti. Tocmai pentru că nu era un ignorant, în sufletul lui Vladimir s-a dezvoltat treptat o nemulţumire venită mai curând din sensibilitate decât din principii estetice. Era vorba despre un semn de circulaţie care-i tăia cheful de orice, un fel de fular negru, atârnat pe-o diagonală, un şarpe mort, în sfârşit, un maţ ieşit din uz, flasc şi deprimant, care îi interzicea să-şi întoarcă maşina. Dar nici nu mai are importanţă ce însemna: era o imagine care-l făcea să renunţe şi să lase viaţa să treacă nepăsătoare pe lângă el. Venea de la serviciu pe banda din stânga, aluneca lin până acasă, dar ca să ajungă la blocul lui, trebuia să-ntoarcă în stradă, peste linia de tramvai, şi-ntr-un minut era pe aleea din faţa scării. Mortăciunea neagră îl trăgea de urechi, înfiptă chiar în marginea trotuarului, ca o flegmă imposibil de evitat. Dar cum am spus, nu semnificaţia indicatorului era importantă. îl demobiliza imaginea. îl făcea să sufere şi-i intra o gheară-n gât ori de câte ori o vedea, pentru că semnul ăsta îi aduce aminte de toate neputinţele trecute şi viitoare.

I-au venit o sumă de idei pentru un semn mai bun, le-a povestit pe forumuri, pe la prieteni, ba chiar şi unor poliţişti. însă nimeni nu părea interesat de ideile şi depresiile lui. Şi pentru că nu putea să-l schimbe, a început să-l ignore. Bineînţeles, întorcea Loganul în fiecare zi, nici nu-şi pusese problema să ţină cont de un semn, care, după ce că-i sugea viaţa, îi mai şi croia drumul.

Şi lucrurile au curs bine până într-o zi când în mod neaşteptat s-a întâlnit