Acum cîţiva ani, am trecut prin Caracal cu totul întîmplător. Sau nu. Mergeam la Craiova, la premiera lui Silviu Purcărete cu "Noaptea de la spartul tîrgului". Niciodată nu o luasem pe drumul acela. Ideea schimbării a fost a scenografei Lia Manţoc, de-a locului, cum se spune. Şi, în consecinţă, nostalgică. Fiecare tîrg de provincie, dacă nu a apucat să fie complet dărîmat pentru vestitele centre civice cu blocuri stas, păstrează ceva din parfumul vechi. În special prin arhitectura ce încă se mai observă pe case minunate, cu proporţii perfecte, bine aşezate pe pămînt, întru delectarea ochiului străinului şi încîntarea sufletelor ce le populează. Imaginea cea mai puternică, însă, a fost cea a teatrului. M-am gîndit la frumuseţea sobră a celui din Severin, la cel din Oraviţa. Poveştile Liei Manţoc despre aşezămîntul acela dădeau ocol, împreună cu noi, trecutului. Ne-am furişat înăuntru contra unei sume simbolice. Am păşit în aproape ruinele unei splendori ce abia se mai putea recompune cu ajutorul imaginaţiei şi al celor care îi păstrau memoria de altădată. "Se renovează", ni s-a spus. "N-apucăm noi!...", am răspuns în cor, amîndouă, pline de optimism.
Vineri, 3 aprilie. E ziua lui Purcărete. Sînt în Gara de Nord, într-un du-te vino care încearcă să mă deruteze. Îmi cumpăr bilet pentru Caracal. De ce? Aceasta-i întrebarea! Din trei motive. Pentru că, după ani şi ani, se redeschide, renovat complet, teatrul cu pricina, ruina din visul meu. Pentru că Marius Tucă mi-a vorbit despre asta şi m-a invitat. Am ales să ajung acolo în ziua Conferinţei maestrului Radu Beligan. Al treilea motiv, deci. Din varii cauze, nu am apucat să-i audiez prelegerea, în nici una din ocaziile de la Bucureşti. A fost să fie treaba asta la Caracal. Întîmplător. Sau nu. Cineva drag, cu o sensibilitate specială, mi-a şoptit "ia-l şi pe Luca". Aş fi regretat mereu dacă nu aş fi dat asculta
