Dintre cei doi operatori necesari şi suficienţi pentru Călinescu, cel dintâi nu mai necesită glose suplimentare. E evident că, odată stilistica lecturii definită şi odată aluzia critică prezentă, inefabilul îşi găseşte adeseori ori locul în Istoria lui Nicolae Manolescu. (Măcar într-o versiune impură, adică bine precizată, asemănătoare celei oferite de T.S. Eliot în finalul unui celebru poem. Merită urmărite, în sensul acesta, argumentele lingvistice cu care etimologiile savante ale lui Noica sunt retezate până la a deveni acceptabile. Sau bunul simţ prin care sunt corijate calculele alchimice aplicate de Edgar Papu în ecuaţia romantismului.) Cum rămâne însă cu sinteza epică ? Trebuie spus că aici s-au arătat deficitari cei mai mulţi dintre istoricii literaturii române. Manolescu însuşi i-o impută indirect, alături de alte culpe accesorii, lui Negoiţescu:

"Când, pe apucate, în Analizele şi sintezele din 1976, sau în Istoria literaturii române din 1991 (doar un prim volum, consacrat literaturii dintre 1800 şi 1945), Negoiţescu leapădă haina criticului spre a o îmbrăca pe aceea a istoricului literar, rezultatul este superficial şi neconcludent. Fără îndoială, folosind în mod predilect uneltele criticului, istoricul e mereu subtil, cuceritor, original şi extravagant. El face un început de nouă selecţie, lăsând pe dinafară autori care se bucurau la Călinescu ori la alţi istorici literari de capitole substanţiale. Încă din proiectul de istorie literară contemporană publicat în Tribuna clujeană spre finele deceniului 7, care a provocat scandal, se remarca acest spirit selectiv al viitorului op al lui Negoiţescu, deşi acesta se referea la alte perioade. Învăţaţi să confunde istoria literară cu un dicţionar de autori, mulţi critici buni au contestat atunci proiectul. Nu-i pun la socoteală pe cei inspiraţi de ideologia comunistă. Scrisă în exil, Istoria a co