Iată singura trăsătură de unire dintre România şi Republica Moldova: în ambele ţări, politicienii nu îi reprezintă pe oameni, ci îşi apără pielea şi viitoarele mandate.
Ca răspuns la răgetul lui Voronin, guvernul român a oferit un miorlăit egalabil doar de supuşenia opoziţiei basarabene, în timp ce opoziţia de aici, cea PNL-istă, a aplaudat reţinerea în declaraţii a puterii. Tribunul, despre care ai fi zis că s-a antrenat în secret toată viaţa pentru ceasul istoric al reîntregirii naţiei, tună la OTV nu „Free Basarabia!”, ci „Free Gigi!”, cerând extragerea patriotului-recuperator din temniţă pentru propria înviere politică.
Muşcăm în continuare nada unui „naţionalism” violat până la totala răsturnare a sensului, ce sprijină o ţară cu populaţia de un singur om, dar cu teritorii întinse, când, de fapt, lupta noastră ar trebui să fie - şi ar fi trebuit mereu să fie - nu în primul rând pentru teritorii, ci pentru oameni. Orbiţi de dealerii patriotismului în folos personal, am tratat Basarabia ca pe o feudă nelocuită, ca pe un Mercedes rambursabil prin orice mijloace proprietarului de drept comun.
Nu de relaţiile politice sau diplomatice ale României cu Republica Moldova este vorba aici, ci, mai ales, despre relaţiile românilor cu românii. Şi nici măcar naţionalitatea comună nu este ceea ce ar trebui să ne mişte, aşa cum nu România Mare e principalul ţel al acelor tineri, ci libertatea şi demnitatea, care transcend ideea de graniţe. Din zona-tampon în care am avut norocul să nu fim, ei privesc prin spatele nostru transparent spre Europa şi spre un viitor posibil, anulat de acest sughiţ al istoriei numit Voronin.
Iar noi, nu doar ca români ori ca europeni, ci în primul rând ca oameni, ne mărginim la rolul copiilor de mingi în meciul de tenis care se joacă peste frontiera de nord-est a României. Aşteptăm fâsâitul mingii în f