Eveniment la Galeria Dialog
Luni, 6 aprilie 2009. Mai sunt cateva minute pana la ora 6 si eu merg grabit spre Galeria Dialog, de la Obor, in cladirea cea noua si moderna a Primariei sectorului 2. Sub cupola inalta de sticla, galeria e plina ochi de personalitati - critici de arta, critici literari, scriitori, plasticieni; o densitate de har pe care rar o intalnesti. Peste cateva minute incepe vernisajul unei expozitii de pictura, gravura si desen, la care eu vin cu ceva emotii. Este expozitia Gabrielei Melinescu, doamna Bruna a poeziei romanesti a anilor '70, una dintre cele mai puternice voci lirice feminine a acelei generatii de aur a literaturii noastre, al carei rege a fost Nichita Stanescu. O stare de gratie infrigurata a pus stapanire pe mine: urmeaza s-o cunosc, in sfarsit, pe poeta - unul dintre idolii literari ai adolescentei mele, sa-i descopar de data asta plasmuirile plastice, despre care n-am inca nici cea mai mica idee. De altfel, pictura ei este mai putin cunoscuta la noi decat in strainatate. Poate si pentru ca Gabriela Melinescu a inceput sa deseneze si sa picteze cu precadere dupa plecarea ei definitiva in Suedia, la Stockholm, in 1975, la varsta de 33 de ani. A fost modul ei de a-si compensa spatiul lipsa de acasa, printr-unul al visului intrupat in forme si culori.
In sfarsit, ma apropii de peretii marii galerii. Surpriza mea e totala: ca niste funigei de lumina, ma intampina una langa alta zeci si zeci de lucrari de mici dimensiuni, debordand toate de o gingasie imparabila. Este o explozie de imagini, de chipuri si franturi de univers desenate de-o mana sigura si indrazneata de copil; un artist pe jumatate naiv, jumatate de-un primitivism nemacerat si suav. Din fiecare tablou al poetei palpita himerele ei luminoase si duioase: siluete feminine cu pisici, colturi de Eden ori din Tara Minunilor, pasari, animale stranii... Toate par
