Pantofi si bibiluri
- Va numarati printre personalitatile artistice de exceptie care inainte de '89 le-au oferit romanilor un punct de sprijin moral. Frumoasa, talentata, cu o voce superba, raspandeati emotie si lumina. A mai ramas ceva din "aurul" de atunci?
- Am sa va spun adevarul. Povestile cu zane exista doar pe scena si la televizor. Noi traiam atunci intr-o alta epoca, in care vedeta nu insemna ceea ce inseamna acum. Eram niste artisti devotati, care adoram scena si ne respectam publicul. In rest, stateam la cozi, faceam piata si dadeam cu aspiratorul. La fel ca oricine altcineva. De exemplu, daca plecam in turneu la Brasov, inainte sa ajungem la teatru, treceam putin si prin piata, sa ne cumparam cate ceva de-ale gurii, pentru ca mesele noastre erau, deseori, niste improvizatii luate in camera de hotel. Sigur ca lumea ne cunostea si uneori beneficiam de favorul de a nu mai sta la coada, daca explicam ca trebuie sa ajungem la spectacol, dar in esenta, noi eram niste non-vedete.
- Cu atat mai mare meritul dvs. de a fi stralucit ca o persoana de rang regal. Vi se spunea, de altfel, printesa operetei...
- Ce sa va spun, mie mi se parea ca important era numai ceea ce faceam pe scena. Ion Dacian mi-a si spus: "Sa te bucuri de succesul pe care-l ai, da niciodata prea mult. Pentru ca maine te asteapta o noua incercare. Publicul nu mai e acelasi si nu te iarta cand gresesti. In fiecare zi, tu, ca artist, iei totul de la inceput". Sigur, ne dadeam seama ca lumea ne iubea. Aveam si noi admiratorii nostri - fani, cum li se spune acum - care veneau si-si exprimau admiratia, care ne urmareau cariera cu mare devotament. Multi erau oameni foarte tineri, unii nici nu terminasera scoala, si au crescut, practic, alaturi de noi, iar pe cativa am ajuns sa-i si cununam si sa le botezam copiii. Insa respectul era reciproc. Eu intotdeaun
