Era ultima seara a anului, iar eu ma aflam undeva deasupra Marii Caraibelor, in drum spre o destinatie considerata de mai toata lumea drept "ciudata".
Nu imi dorisem o vacanta la pachet in vreun paradis tropical din zona, precum Republica Dominicana ori Bahamas. Nu ma tentase nici macar vreo descindere in statiunile de lux mai de la sud, in Costa Rica sau Panama, cotropite in ultimii ani de turistii nord americani. Plecasem in schimb la drum catre cele mai autentice zone ale Americii Centrale, pentru a trai timp de cateva saptamani in vecinatatea populatiilor indigene, urmase ale aprigilor mayasi. Urma sa-mi stabilesc baza in Antigua, un orasel colonial de poveste, unde-aveam sa locuiesc cu o familie si sa iau ore de spaniola la una dintre multele scoli traditionale. Iar de-acolo... drumetii si cautari inspre patru zari si patru tari (Guatemala, Hoduras, El Salvador, Nicaragua.) De la satele inghesuite, cocotate pe crestele muntilor, pana la asezarile prafuite de la malul Oceanului Pacific, aveam sa descopar o lume saraca si pe alocuri teribil de inapoiata, dar darza si foarte mandra in acelasi timp. Cu cat mai diferite aventurile fiecarei zile, cu atat mai puternica impresia de ansamblu - si nostalgia-mi, totodata: in vreme ce sunt obligati la un urias efort de adaptare la rigorile lumii moderne, oamenii astia stiu atat de bine sa isi pastreze si sa isi puna in valoare traditiile si bogatiile.
Oamenii
Maruntei la trup, maslinii la chip, cu pielea mainilor batucita de lucrul aspru la camp, majoritatea guatemalezilor de-abia-si duc traiul de pe o zi pe alta. Se multumesc cu foarte putin, si nici nu par ca spera la mult mai mult. Totul in viata lor este de o simplitate dezarmanta. Masa zilnica orez, fasole boabe, carne de pui, banane prajite si lipiile din faina de porumb coapte acasa de fiecare gospodina; preocuparile roboata din gosp
