A intrat in viata mea cand aveam mai mare nevoie de el.
N-a primit nici un nume, fiindca ai mei erau prea suparati pe mine, iar eu, prea neputincioasa si frustrata de esec. Nu luasem examenul la Facultatea de Medicina si parea ca drumul meu, cel putin pentru moment, s-a inchis. Intr-o zi, din geanta mamei mele, a iesit o minge de blana neagra-maronie, plina de bucurie si de purici. L-am spalat si se uita la mine prin ochii lui de margele, ca si cum ma intreba ce am de gand cu el. Imi aduc aminte ca asa ud, cand i-am dat drumul prin curte, se tara cu funduletul de bordura de ciment, fiindca "prietenii lui", puricii, nu fusesera prea incantati de prezenta apei. In fiecare zi stia sa se iubeasca, mangaindu-se cu capul de toti butucii de vie din gradina, de coltul casei sau de picioarele noastre. Tata radea de el si zicea ca se gudura prea mult: "Ce faci, ma, Gudurache?". Mama se prindea si ea in jocul de cuvinte si-l alinta Gudurache, Budulache, mai Budulea Taichii! Evident, i-a ramas numele Budulea, mai apoi Budu, Budulache, cum ne venea mai bine. Niciodata nu primisem un cadou mai frumos si care sa ma bucure mai mult.
Au trecut anii, unul cate unul, si de la el am invatat ca degeaba esti mare, daca nu esti si bun, fiindca niciodata nu a muscat puii sau gainile care ii ciuguleau resturile de mancare de pe bot. Se uita impaciuitor si inchidea ochii lui mari si intelepti. Fiind un sat de deal, la noi pepenii se coceau mai tarziu, si de aceea, primul pepene il aducea tata de ziua mamei, pe 1 august, ca tot era zi de post. Din acest pepene, Budulea primea si el o felie, fiindca era minunat sa stai sa vezi cu cata savoare lingea miezul cel rosu. Avea si alte "placeri culinare": ii placeau boabele de porumb, roase direct de pe stiulete, sau cate o bucata de gheata, de la streasina casei, sau direct din congelator. La el am vazut prima data ca si cainii stiu
