În 12 aprilie 1929 s-a înfiinţat primul muzeu etnografic în aer liber din România, cel de la Cluj-Napoca. Romulus Vuia, al cărui nume îl poartă astăzi parcul, a fost primul director şi cel care a realizat planul tematic al muzeului
Parcul Etnografic „Romulus Vuia” a luat naştere la 12 aprilie 1929, ca urmare a deciziei Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, care a cedat Muzeului Etnografic al Transilvaniei terenul de 75 de ha, aflat până atunci în administrarea Academiei Agricole din Cluj.
Click aici pentru galeria foto a parcului etnografic
Parcul a fost recunoscut oficial de către Ministerul Cultelor abia la 1 iunie 1929. Potrivit cercetătorilor Carmen Braica şi Ioan Toşa de la muzeul etnografic, planul tematic, realizat de Romulus Vuia, prevedea ca acesta să cuprindă clădirea principală, locuinţa directorului şi a grădinarului, un restaurant, o arenă pentru serbări populare, gospodării ţărăneşti din 16 zone etnografice din Transilvania, şapte biserici de lemn, o clopotniţă, cinci cruci şi troiţe, o stână, o lăptărie şi două mori.
Un muzeu viu
Primele două obiective transferate în Parcul Naţional au fost o casă din Vidra de Sus şi o troiţă din Lupşa, care au fost inaugurate la 29 septembrie 1929.
Planurile prevedeau ca muzeul să fie unul viu, o parte din clădiri să fie locuite de către familii de ţărani reprezentative pentru zonele respective, care să-şi continue activităţile lor tradiţionale.
În noiembrie 1929, directorul muzeului, Romulus Vuia, a obţinut de la notarul din Poiana Sibiului fonduri pentru o turmă de 75 de oi. Acesta a fost primul pas în încercarea de a da viaţă muzeului, din Poiana Sibiului fiind angajat şi un oier.
Din cauza greutăţilor financiare, din planul tematic s-a putut pune în aplicare doar casa din Vidra de Sus, troiţa din Lupşa, gospodăria din Telciu
