Imaginile sunt neclare, semn că au trecut ani buni de la filmarea lor. Oamenii arată mohorât, maşinile de pe străzi au venit pe lume la Colibaşi sau la Craiova.

Într-o cromatică stranie, ciuma roşie a adus la putere cenuşiul. Pereţi coşcoviţi, personaje fără lumină pe chip. Camera de filmat îţi spune povestea înainte să auzi comentariul. Ţara pare amorţită, deşi tocmai a evadat din coşmar. Locuitorii ei au alunecat într-o inerţie care înlesneşte înlocuirea unui rău cu un altul. Există leac contra blazării? Există şi se distribuie într- o piaţă din Bucureşti, într-un perimetru unde se aud cântece, scandări, discursuri ironice şi oameni deştepţi. Scena balconului nu înseamnă doar Shakespeare, ci şi Ana Blandiana, Doina Cornea sau Petru Creţia.

B1 a difuzat săptămâna trecută „Piaţa Universităţii”, filmul făcut în 1991 de Stere Gulea, Vivi Drăgan Vasile şi Sorin Ilieşiu. Probabil că oamenii grijulii cu liniştea naţională şi dornici de consens s-au întrebat dacă e bine să zgândăreşti crusta unei răni atât de urâte, difuzând aşa ceva. Răspund: e foarte bine.

„Piaţa Universităţii” îţi arată de unde-ai plecat şi unde-ai ajuns, dar mai ales îţi dezvăluie unde-ai fi putut ajunge dacă n-ai fi fost dispreţuit, manipulat, umilit şi minţit în faţă. Însoţiţi de muzica lui Vali Sterian, Cristian Paţurcă şi Alexandru Andrieş, vorbitorii din film exact asta au spus: că am crescut din minciună şi am intrat în logica mistificării. Iar cine a încercat să arate cu degetul şi să se opună a fost operat cu târnăcopul şi i s-a astupat gura cu pământ.

M-am bucurat melancolic când i-am revăzut şi reauzit pe Victor Rebengiuc sau Nae Caranfil cu vocea şi chipul lor din 1991. Şi îmi place să constat că acum, în 2009, au rămas la fel: diamantini, răspicaţi şi exigenţi. În schimb, m-am crispat la întâlnirea cu arhitecţii măsluirii: Nicolae Militaru