- Editorial - nr. 287 / 14 Aprilie, 2009 Podurile de flori" din primavara si vara anului 1990 au ramas demult undeva in urma, trecand in uitare, din pacate. Precum tot in urma si in uitare au ramas momentele in care, la vamile de la Albita, Leuseni si Sculeni, ne regaseam, deopotriva, in aceeasi emotie si in mangaietoarea speranta si liniste ale reintalnirii, cei de dincolo si de dincoace de Prutul despartitor de frati. Atunci, o credinta sfanta, vindecatoare de tristeti, ne facea sa credem ca obiectul urii a disparut, odata cu povara unui blestem, sub semnul asteptat al renasterii. M-am aflat atunci printre cei care, intr-o duminica, au trecut podul de la Albita peste serpuirea Prutului unduindu-se printre salciile brumarii, in bataia clopotelor tuturor bisericilor din satele situate intr-o parte si cealalta a apei despartitoare de frati. In colivia piepturilor, inimile bateau puternic. Emotii si lacrimi. Cei intorsi (ajutati de Dumnezeu!) din "Siberiile de gheata", dupa deportarile celor 50 de ani, gustau din apa izvorului care se intorcea acasa. Hore. Veselie. "Suntem cu tine, libertate!" _ se ridica un strigat spre inalturi din spinarea incinsa a betonului podului arcuit peste Prutul _ apa, devenita granita. Frigul si intunericul, care atata amar de vreme ne-au inghetat sufletul, s-au risipit intr-o mare de flori, valurind deasupra capetelor noastre. "Dumnezeu si-a intors fata spre noi!" _ a strigat cineva, intr-o realitate ce parea a se ivi dincolo de conventii si de minciuna, dincolo de pactele rusinii scrise, ca intotdeauna, cu cerneala invingatorului vremelnic. "Hai sa-ntindem Hora Mare!" rasuna, ca un indemn, pe pamantul luat candva prin rapt si desconsiderare, impotriva pactelor si a dreptului international, pamant hartanit si muscat de lacomii timpului, peste care s-au perindat, multe decenii la rand, toate belelele istoriei: Brejnev, Bodiul, Grosu si a