Se dau trei doctrine de gândire geostrategică, aflate în concurenţă pentru a-şi impune principiile şi soluţiile în Washington DC, capitala geopolitică a lumii. Se dă o situaţie, precum cea din Moldova. Scenariu: te numeri printre protestatarii prodemocraţie sau eşti cetăţeanul unei ţări obişnuite, ca România, aflată într-o regiune unde o situaţie asemănătoare celei din Moldova – creată fie din interior, fie din exterior – nu este cu totul implauzibilă. Temă: dacă ai evalua cele trei doctrine în lumina evenimentelor curente, pe care dintre cele trei ai vrea să o vezi îmbrăţişată de decidenţii americani? Şi mai precis: pe care ai dori să o vezi pusă în practică, în cazul de faţă?

Doctrina 1

Doctrina 1 promoveaz㠄multilateralismul“, adică luarea de decizii colective sub o structură diplomatică bazată pe o complexă arhitectură instituţională, ilustrată, de pildă, de ONU. Unii adepţi merg până la ideea că statele-naţiune, inclusiv SUA, trebuie să-şi cedeze treptat autoritatea către acest sistem de organisme transnaţionale. Alţii susţin că, într-o lume a globalizării, o geopolitică eficientă a statelor naţionale nu mai poate fi exercitată decât în spatele paravanului creat de aceste instituţii.

Indiferent dacă au o credinţă sinceră în multilateralism sau dacă doar doresc să creeze aranjamente multinaţionale pentru a putea mai apoi avansa agenda naţională, folosindu-le ca instrumente, adepţii acestei doctrine converg în ideea că abordarea este dezirabilă pentru că te ajută să te speli pe mâini de situaţiile delicate, aruncând problema în curtea „organismelor internaţionale“. Procedura este cunoscută. Totul are loc în parametrii stricţi ai dreptului internaţional. Când situaţii de criză, agresiune sau genocid au loc, naţiunile se adună în „consiliu“, discută, deliberează, apoi formulează rezoluţii.

Şi dacă rezoluţiile nu sunt respectate, dau comunic