Invitat într-o emisiune de televiziune să comenteze situaţia din Republica Moldova, Mircea Druc era de părere că autorităţile de la Bucureşti ar trebui să trateze direct cu Rusia, nu cu Chişinăul. Cel puţin dintr-un punct de vedere el are dreptate: ca şi în cazul altor republici din spaţiul CSI, majoritatea butoanelor de comandă se află la Moscova. Ruşii controlează fluxurile energetice, domină prin firmele private şi de stat mediul de afaceri, iar serviciile secrete ale Kremlinului sunt bine infiltrate în cea mai mare parte a republicilor ex-sovietice.

Fostul prim-ministru moldovean dă dovadă însă de naivitate dacă îşi imaginează că România este în poziţia de a negocia cu Federaţia Rusă. Nu are nici pe departe masa critică necesară, ponderea politică şi economică, care să-i permită să intre într-un dialog real cu o putere orgolioasă şi arogantă, dominată de frustrări majore după pierderea statutului de superputere.

Pentru ruşi nu există decât două tipuri de interlocutori pe care îi ia în serios: 1) adversari influenţi cu care se poate afla la un moment dat într-o relaţie mai cordială sau mai tensionată, în funcţie de context, cu care chiar poate şi colabora pe ţinte punctuale; 2) vasali. Or, România nu se încadrează sigur în prima categorie şi, din fericire, după integrarea euroatlantică, nu mai riscă să revină într-a doua postură.

Nu încape nicio îndoială că tonul declaraţiilor şi, în general, comportamentul regimului Voronin este în bună măsură modelat după reacţiile oficiale de la Moscova. Şi asta chiar dacă în trecut Vladimir Voronin a încercat o vreme să joace la două capete, pendulând între Uniunea Europeană şi Federaţia Rusă.

E greu de crezut că, în absenţa poziţiilor oficiale dure exprimate la Kremlin (Serghei Lavrov, ministrul de Externe al Rusiei, a caracterizat protestele drept „scandaloase“ şi a cerut Uniunii Europene şi României