Floarea Florică avea 31 de ani şi locuia în Bucureşti în 1989; primul lucru care-i vine în minte atunci când vine vorba de acel an este naveta chinuitoare pe care o făcea în fiecare week-end, pentru a-şi vedea fiul de 1 an.
"Lucram la Fa-brica de instrumente muzicale de pe Cascadelor, care s-a şi dărâmat acum. Era în incinta fabricii de mobilă Mobins. Meseria mea era de constructor instrumente muzicale şi făceam toate operaţiile, de la asamblare acordeoane până la caşerat staţii de amplificare. Am fost o singură promoţie calificată în meseria asta la Grupul Şcolar Profesional.
Instrumentele ajungeau pe piaţa noastră, la magazinul Muzica, dar mai făceam câte o comandă şi pentru export. Era moda diplomatelor şi ne ocupam şi cu îmbrăcarea lor în pluş. Executam câte o comandă pentru cei de la partid şi îmbrăcam diplomatele pe interior în pluş roşu, grena sau mov. Lucram într-un singur schimb, câte opt ore pe zi, iar pentru că la caşerat era mediu toxic beneficiam de un spor de toxicitate. Cred că aveam salariul în jur de 3.000 de lei.
Era frumos la serviciu, mai ales atunci când sărbătoream vreo zi de naştere sau de nume. Aveam un atelier unde se acordau acordeoanele şi acolo lucrau nişte ţigani care la petrecerile astea ne cântau. Aveam un director foarte petrecăreţ, Dumnezeu să-l odihnească, Iliescu Constantin îl chema. Cumpăram mici şi beam câte o bere. Eram în echipă vreo şapte-opt fete şi aveam o şefă foarte de treabă. Dar, ca şi acum, în colectiv unul trăgea şi altul se uita la stele. Mă mai supăram uneori, plus că ne băteam pe prime, care se dădeau cam la două luni şi erau de 500-700 de lei. Aveam şi noi rate la mobilă şi la altele.
Nu ne permiteam să ieşim din Bucureşti decât pentru a merge la ţară, la părinţii mei, în localitatea Şelaru din judeţul Dâmboviţa. Băiatul meu, al doilea, pentru că primul mi-a mur
