Era o vreme când „ne strângeam, copii, să luăm Lumină în Noaptea Învierii şi ne luptam să nu se stingă şi era întuneric beznă prin sat şi ne speriau cei mai mari cu poveşti de groază despre miei vorbitori“. Era o vreme când „mamina pregătea tradiţionala supă de găină de ţară, cu tăiţei făcuţi în casă... o bunătate!“, şi mamaie spunea că „ouăle sunt ca sângele, roşu, nu verde, nu roz sau albastru“. Era o vreme când, „la miezul nopţii, ieşeam afară din biserică şi mirosea a iarbă, erau stele pe cer şi simţeai că Dumnezeu te aude“...

În bucătăria modernă, se amestecă mirosul de detergent cu cel de vopsea de ouă. Pe masă stau cozonacii frumos rumeniţi şi ambalaţi transparent, cumpăraţi de la supermarket. În coşul de ouă, un şerveţel colorat înlocuieşte frunzele de pelin. Ferestrele din termopan stau larg deshise către asfaltul din stradă şi blocurile din beton de vizavi. Miroase a gaze de eşapament Euro 2 şi Dumnezeu S-a ascuns în cerul Său.

Mai aproape de Dumnezeu

„Era întotdeauna un Paşte însorit şi cu multe flori, în special lalele. Îmi plăcea vinerea, că făceam ouăle, le spălam şi le puneam în coş, la soare, şi între timp făceam vopseaua, în care puneam oţet şi sare. Ne făceam condeie din fir de mătură de grădină şi luam o lumânare neîncepută din ceară de albine şi o topeam într-un gogoloi de la maşina de foc, apoi făceam desene“, povesteşte fericită Laura şi ochii-i râd de bucurie. „Trebuia să faci cruce la fiecare ou, înainte să-l vâri în vopsea. Stăteau până asfinţea soarele. Pe urmă le scoteam pe cârpă de sac, ca să se scurgă, şi le ştergeam de ceară cu o cârpiţă caldă. Mamaia mea le ştergea la sfârşit cu ulei, ca să lucească. Sâmbăta, făcea cozonacii şi seara ne pregăteam de biserică. Ne duceam cu multe lalele. La mine la ţară e o biserică mică şi toată lumea aduce flori. E plină de lalele, puse în vaze, în borcane şi chiar aşa,